— Să te mistuie Lumina, Shai’tan!
Deodată, în jurul lui se lăsă un miros greu de moarte. O siluetă înspăimântătoare se desena deasupra lui, îmbrăcată într-o mantie de culoarea sângelui uscat, o siluetă cu un chip… Nu voia să vadă chipul care se uita înspre el. Nu voia să se gândească la acel chip. Îi făcea rău să se gândească la el, gândurile i se preschimbau în tăciuni aprinşi. O mână se întinse spre el. fără să îi pese dacă o să cadă peste margine, se aruncă în gol.
Trebuia să fuga. Departe. Cădea, bătând aerul cu mâinile, încercând să ţipe, dar nu mai avea glas; rămăsese fără suflare.
Dintr-odată nu mai era în ţinutul acela arid, nu mai cădea. Calea pe iarba veştejită ca pe flori. Aproape că îi veni să râdă văzând copacii şi tufişurile risipite ici şi colo, aşa desfrunzite cum erau, pe câmpia uşor vălurită care îl înconjura acum. În depărtare se înălţa un singur munte, cu vârful ciobit şi despicat, dar acest munte nu îi stârnea nici teamă, nici deznădejde. Nu era decât un munte, deşi cumva nelalocul lui acolo, fără niciun alt munte în preajmă.
Un râu lat curgea pe lângă munte şi pe o insulă în mijlocul râului era un oraş aşa cum puteai întâlni în poveştile Menestrelului, un oraş înconjurat de ziduri înalte care sclipeau alb argintiu în lumina soarelui. Porni spre zidurile oraşului, deopotrivă uşurat şi bucuros, pentru că ştia cumva că în spatele lor va găsi adăpost şi tihnă.
Când se apropie, desluşi turnurile care se avântau spre cer, iar între ele – pasaje minunate care se ridicau arcuindu-se deasupra văzduhului. Poduri înalte şi boltite legau ambele maluri ale râului de oraşul de pe insulă. Chiar şi de la distanţa se desluşea zidăria dantelată a acestor bolţi, la prima vedere prea delicată ca să ţină piept apelor repezi care treceau năvalnic pe sub ele. Dincolo de aceste poduri era adăpostul. Sanctuarul.
Pe neaşteptate, simţi fiori pe şira spinării; o umezeala lipicioasă, rece ca gheaţa, îi acoperi pielea, iar aerul din jur deveni reavăn şi fetid. O luă la fugă fără să se uite în spate, fugi de urmăritorul ale cărui degete îngheţate îi atingeau spinarea şi îl trăgeau de mantie, fugi de silueta care devora lumina şi al cărei chip… Nu-şi aducea aminte cum arăta acel chip, ţinea minte doar impresia de groază. Nu voia să-şi amintească vreodată chipul. Gonea, dar pământul îi fugea de sub picioare, făcând să se rostogolească dealurile şi câmpia netedă ca-n palmă… şi îi venea să urle ca un câine turbat. Oraşul se retrăgea din faţa lui. Cu cât alerga mai repede, cu atât zidurile albe şi strălucitoare, limanul, se îndepărtau mai mult. Se făcură din ce în ce mai mici, până ce nu mai rămase decât un punct palid la orizont. Mâna rece a urmăritorului său îl înhaţă de guler. Ştia că va înnebuni dacă va fi atins de acele degete. Sau va fi chiar mai rău. Mult mai rău. Chiar în clipa în care avu aceasta certitudine, se împiedica şi căzu…
— Nu! ţipă…
… Şi gemu când se izbi de pietrele de caldarâm, rămânând fără suflare. Uimit, se ridică în picioare. Se afla aproape de unul dintre minunatele poduri pe care le văzuse ridicându-se peste râu. Oameni zâmbitori treceau pe lângă el, îmbrăcaţi în atâtea culori, încât avea impresia că se găseşte într-un câmp de flori sălbatice. Unii dintre ei îi vorbeau, dar el nu îi înţelegea, deşi, după cum sunau cuvintele, ar fi trebuit să priceapă. Dar chipurile erau prietenoase şi oamenii îi făceau semn să o ia înainte, să treacă podul cu zidăria lui complicata, să meargă tot înainte spre zidurile strălucitoare cu striaţii argintii şi spre turnurile de dincolo de ele. Spre adăpostul care ştia că îl aşteaptă acolo.
Se alătură mulţimii care se scurgea peste pod şi intră în oraş prin porţile masive tăiate în zidurile înalte, maiestuoase, înăuntru era un tărâm minunat, unde şi cea mai neînsemnată construcţie părea un palat. Parcă li se spusese constructorilor să ia piatră, şi cărămidă, şi ţiglă şi să făurească frumuseţi care să taie respiraţia oamenilor. Nu era nici o clădire, niciun monument care să nu îl facă să se zgâiască. Muzica se revărsa pe străzi, o sută de cântece diferite, dar toate contopindu-se cu larma mulţimii într-o grandioasă şi veselă armonie. Dulceaţa parfumurilor, mirosul înţepător al mirodeniilor şi cel îmbietor al mâncărurilor, mireasma a nenumărate flori, toate pluteau în aer, ca şi cum toate aromele din lume s-ar fi adunat în acel loc.
Strada pe care intrase în oraş, lată şi pavată cu piatră netedă, de culoare cenuşie, se întindea drept înainte spre centrul urbei. La capătul ei se zărea nedesluşit un turn, mai mare şi mai înalt decât oricare alt turn din oraş, un turn de albeaţa zăpezii proaspete. Turnul era locul unde avea să fie la adăpost şi unde avea să afle lucrurile pe care voia să le ştie. Nici măcar nu visase vreodată să vadă un asemenea oraş. Probabil că nu ar avea prea mare importanţă dacă nu s-ar duce chiar imediat la turn. Coti spre o stradă mai îngustă, unde scamatorii umblau printre neguţătorii de fructe ciudate.
În josul străzii, chiar în faţa lui, era un turn alb ca zăpada. Acelaşi turn. „Încă puţin”, îşi zise, şi o luă pe altă stradă. Dar şi în capătul îndepărtat al acesteia se vedea turnul cel alb. Încăpăţânându-se, o luă pe altă stradă, apoi pe încă una, dar de fiecare dată dădea cu ochii de turnul de alabastru. Se întoarse, încercând să fugă de el… şi se opri brusc. În faţa lui se înălţa turnul cel alb. Îi era frică să se uite peste umăr, se temea că îl va vedea şi în spate.
Chipurile din jurul lui erau încă prietenoase, însă pline de speranţă spulberată, speranţă pe care el o năruise. Totuşi, oamenii îi făceau semn să meargă înainte, iar gesturile le erau rugătoare. Spre turn. Vedea o nevoie disperată în ochii lor, pe care doar el o putea satisface; doar el îi putea salva.
„Foarte bine”, îşi spuse. La urma urmelor, nu voia să meargă altundeva decât la turn.
Chiar în clipa în care făcu primul pas înainte, deznădejdea de pe chipurile celor din jur dispăru; feţele le erau acum luminate de zâmbete. Mergeau şi ei odată cu el, şi copilaşii îi presărau calea cu petale de flori. Se uită peste umăr, nedumerit, întrebându-se cui îi erau menite acele flori, dar în spatele lui nu văzu decât alţi oameni zâmbitori care îi făceau semn să meargă tot înainte. „Trebuie că florile sunt pentru mine”, îşi zise el şi se întrebă de ce, deodată, asta nu-i se mai părea ciudat. Dar mirarea nu ţinu decât o clipită, apoi pieri; totul era aşa cum se cuvenea.
Oamenii începură să cânte: mai întâi unul, apoi alţii, până când toate glasurile se ridicară într-un imn de slavă. Tot nu înţelegea cuvintele, dar din cele douăsprezece armonii întreţesute ţâşnea veselia şi izbăvirea. Muzicanţii dănţuiau printre oamenii care mergeau tot înainte; flaute, harfe şi tobe se alăturară imnului şi toate cântecele pe care le auzise înainte se contopiră într-unul singur. Fete dansau în jurul lui, punându-i ghirlande de flori frumos mirositoare pe umeri, înfăşurându-i-le în jurul gâtului. Îi surâdeau, iar desfătarea lor creştea cu fiecare pas pe care îl făcea. Nu se putea opri să nu le răspundă prin zâmbete. Simţea o dorinţa arzătoare să danseze şi el, şi, chiar în clipa în care acest gând îi trecu prin minte, începu să danseze ca şi cum ar fi ştiut paşii de mic copil. Îşi dădu capul pe spate şi râse; picioarele îi erau mai uşoare decât fuseseră vreodată pe vremea când dansa cu… Nu şi aducea aminte numele, dar părea lipsit de însemnătate.
„Aceasta îţi este ursita”, murmură o voce în mintea lui, iar şoapta nu era decât o fărâmă din imn.