— O să fiu cu băgare de seamă, făgădui Rand. Aş vrea doar să ştiu de ce se întâmplă toate astea. De ce eu? De ce noi?
— Şi eu aş vrea să ştiu, băiete. Sânge şi cenuşă, cât aş vrea să aflu. Tam oftă adânc. Ei, n-are rost să ne mai gândim la ce a fost. Când trebuie să pleci? O să fiu din nou pe picioare într-o zi sau două şi o să mă îngrijesc să avem o altă turmă de oi. Oren Dautry are nişte oi bune de care poate se va învoi să se despartă, acum că nu mai sunt păşuni, iar Jon Thane, la fel.
— Moiraine… Moiraine Sedai spunea că trebuie să stai în pat. Zicea ceva de câteva săptămâni.
Tam deschise gura să vorbească, dar Rand continuă:
— Şi a vorbit şi cu jupâneasa al’Vere.
— Oh. Poate că o să izbutesc să o înduplec pe Marin. Dar Tam nu părea prea încrezător. Se uită cu atenţie la Rand. După felul în care ai ocolit răspunsul s-ar zice că trebuie să pleci curând. Când? Mâine? Sau astă seară?
— Astă seară, răspunse Rand încetişor, iar Tam dădu din cap cu tristeţe.
— Da. Ei, dacă tot trebuie să faci asta, e mai bine să nu mai zăboveşti. Dar o să mai vedem noi cum stau lucrurile cu acele „săptămâni” despre care vorbea Moiraine. Trase de pătură, mai mult cu enervare decât cu putere. Poate că o să vin şi eu după voi peste câteva zile. O să vă prind din urmă. O să vedem noi dacă Marin poate să mă ţină în pat când eu vreau să mă scol.
Se auzi o bătaie uşoară în uşă, şi Lan îşi vârî capul în cameră.
— Ia-ţi rămas bun repede, pastorale, şi vino. S-ar putea să avem necazuri.
— Necazuri? repetă Rand, dar Străjerul se răsti la el, nerăbdător:
— Fă bine şi grăbeşte-te!
Rand îşi înşfacă iute mantia. Începu să-şi desfacă sabia de la cingătoare.
— Păstreaz-o, spuse Tam. Probabil că o să ai mai multă nevoie de ea decât mine, deşi, dacă ne ajută Lumina, nu îi va fi de trebuinţa nici unuia din noi. Ai grijă, băiete, auzi?
Neluând în seamă mormăiturile lui Lan, Rand se aplecă să-l îmbrăţişeze pe Tam.
— O să mă întorc. Îţi făgăduiesc că o să mă-ntorc.
— Fireşte că o să te-ntorci. Tam râse. Îl îmbrăţişa şi el fără vlagă, apoi îl mângâie pe spate. Ştiu. Şi o să avem de două ori mai multe oi de care să îngrijeşti când vii înapoi. Acum du-te, înainte ca ăla de acolo să se înfurie de tot.
Rand încercă să mai tragă de timp, încercă să găsească vorbele potrivite pentru întrebarea pe care nu voia s-o rostească, dar Lan intră în cameră, îl apucă de braţ şi îl scoase afară. Străjerul purta o tunică închisă la culoare, de un verde cenuşiu, făcută din solzi de metal.
— Trebuie să ne grăbim, se răsti el, scrâşnind din dinţi de furie. Nu pricepi ce sunt alea „necazuri”?
În faţa camerei aştepta Mat, cu surtucul şi mantia pe el şi ţinând un arc în mână. La brâu îi atârna o tolbă cu săgeţi. Se muta de pe un picior pe altul de neastâmpăr şi tot arunca priviri spre scara, nerăbdător şi temător deopotrivă.
— Nu prea seamănă cu poveştile, nu-i aşa, Rand? întrebă el cu glas răguşit.
— Ce fel de necazuri? insista Rand, dar, în loc să răspundă, Străjerul o luă la fugă în faţa lui, coborând treptele două câte Două. Mat se repezi după el, făcându-i semne agitate lui Rand să vină şi el.
Se acoperi cu mantia şi îi prinse din urmă jos. Sala cea mare era luminată slab; jumătate din lumânări se stinseseră şi mare parte dintre celelalte se topeau. Nu era nimeni altcineva acolo în afară de ei trei. Mat stătea lângă una dintre ferestrele din faţa, privind pe furiş afară, ca şi cum ar fi vrut să nu fie văzut. Lan ţinea uşa puţin întredeschisă şi se uita iscoditor în curtea hanului.
Întrebându-se la ce se uitau cei doi, Rand merse să li se alăture. Străjerul îi murmură să fie cu grijă, dar întredeschise uşa puţin mai mult ca să poată şi Rand vedea ce se petrece.
La început nu desluşea ce anume vedea. O mulţime de săteni, vreo treizeci patruzeci, se adunaseră lângă rămăşiţele carbonizate ale căruţei neguţătorului ambulant, iar torţele purtate de unii dintre ei risipeau întunericul. Moiraine stătea cu faţa la ei şi cu spatele la han, sprijinindu-se în toiag, aparent nepăsătoare. În faţa mulţimii stăteau Hari Coplin, fratele său, Darl, şi Bili Congar. Cenn Buie era şi el acolo, părând stingherit. Rand fu uimit să-l vadă pe Hari agitând pumnul către Moiraine.
— Pleacă din Emond’s Field! striga fermierul, ursuz. Fu susţinut de alte câteva voci din mulţime, şi acelea şovăitoare, şi nimeni nu făcu vreun pas înainte. Erau gata să înfrunte o Aes Sedai, dar numai la adăpostul mulţimii; nimeni nu voia să iasă în evidenţă. Nu când venea vorba despre o femeie Aes Sedai care avea toate motivele să se simtă jignită.
— Tu ai adus monştrii! urla Darl. Agita o torţă deasupra capului, şi vărul său Bili dădu tonul unor ţipete precum:
— Tu i-ai adus!
— E vina ta!
Hari îl înghionti cu cotul pe Cenn Buie, şi bătrânul meşter îşi ţuguie buzele şi îi aruncă o privire chiorâşă.
— Creaturile alea… trolocii n-au apărut decât după ce ai venit dumneata, murmura Cenn, într-atât de slab încât de-abia putea fi auzit. Se uită în stânga şi în dreapta, posomorât, ca şi cum ar fi vrut să fie în altă parte şi încerca să găsească o cale să ajungă acolo. Eşti o Aes Sedai. Nu avem nevoie de aşa ceva în Ţinutul celor Două Râuri. Femeile Aes Sedai nu aduc decât necazuri. Dacă rămâi, o să fie şi mai rău.
Cuvântarea lui nu stârni nici o reacţie printre săteni; Hari se încruntă, nemulţumit. Deodată înşfăcă torţa lui Darl şi o agită înspre Moiraine.
— Pleacă de aici! strigă el. Sau o să te ardem de vie!
Se lăsă o tăcere de mormânt; nu se auzea decât târşâitul picioarelor celor care se trăgeau înapoi. Oamenii din Ţinutul celor Două Râuri se apărau dacă erau atacaţi, dar violenţa era ceva foarte neobişnuit pentru ei; nu ameninţau oamenii, cel mult le arătau câteodată pumnul. Cenn Buie, Bili Congar şi Coplinii rămaseră singuri în faţa. Bili părea că vrea să dea şi el înapoi.
Hari tresări neliniştit văzându-se lipsit de sprijin, dar îşi reveni repede.
— Pleacă de aici! strigă el din nou, susţinut de Darl şi, cu mai puţină tragere de inimă, de Bili.
Hari se uită furios la ceilalţi, dar cei mai mulţi îi ocoliră privirea.
Deodată Bran al’Vere şi Haral Luhhan ieşiră din întuneric şi se opriră între Moiraine Sedai şi mulţime. Starostele ţinea nepăsător într-o mână ciocanul mare de lemn de care se servea ca să îndese cepurile în butoaie.
— A zis cineva că vrea să dea foc la han? întrebă el pe un ton liniştit.
Cei doi Coplini făcură un pas înapoi, iar Cenn Buie se îndepărtă pe furiş de ei. Bili Congar se pierdu în mulţime.
— Nu, nu, se grăbi să răspundă Darl. N-am zis niciodată aşa ceva, Bran… vreau să zic, Staroste.
Bran dădu din cap.
— Atunci poate că v-am auzit ameninţând să faceţi rău unuia dintre oaspeţii mei de la han?