— Este o Aes Sedai, începu Hari mânios, dar se întrerupse când Haral Luhhan se mişcă.
Fierarul nu făcu decât să îşi întindă braţele groase deasupra capului, încleştându-şi pumnii zdraveni până îi trosniră degetele, dar Hari se uită la bărbatul cel mătăhălos ca şi cum şi ar fi agitat un pumn sub nasul lui. Haral îşi încrucişă mâinile pe piept.
— Iertare, Hari. Nu voiam să-ţi curm vorba. Spuneai că?
Dar Hari, cu umerii lăsaţi, de parcă ar fi vrut să se facă mic şi să dispară, părea că nu mai avea nimic de adăugat.
— Sunt uluit, tună Bran. Paet al’Caar, băiatul tău şi-a rupt piciorul aseară, dar azi nu mai avea nimic – datorita ei. Eward Candwin, tu ai zăcut pe burtă cu spatele spintecat, ca un peşte care urmează să fie curăţat, până şi-a pus ea mâinile pe tine. Acum pare că toate astea s-au petrecut în urmă cu o lună şi, dacă nu mă înşel, nici n-o să se vadă cicatricea. Şi tu, Cenn.
Meşterul încercă să se piardă în mulţime, dar se opri, ţintuit de privirea lui Bran.
— Sunt uimit să găsesc pe cineva din Sfatul Satului aici, Cenn, cu atât mai puţin pe tine. Braţul ţi-ar atârna încă fără vlagă pe lângă trup, numai arsuri şi vânătăi, dacă n-ar fi fost ea. Nu îi eşti recunoscător, dar nici ruşine n-ai?
Cenn îşi ridică pe jumătate braţul drept, apoi îşi luă ochii de la el, mânios.
— Nu pot tăgădui ce a făcut, murmură el, şi într-adevăr părea că îi este ruşine. M-a ajutat şi pe mine, i-a ajutat şi pe alţii, continuă el stăruitor, dar este o Aes Sedai, Bran. De ce au venit trolocii, dacă nu din pricina ei? Nu vrem să avem parte de femei Aes Sedai în Ţinutul celor Două Râuri. Să se ţină departe de noi.
Câţiva, aflaţi la adăpostul mulţimii, începură să strige:
— Nu vrem necazuri de la Aes Sedai!
— Trimite-o de-aici!
— Scoate-o de-aici!
— De ce au venit, dacă nu din pricina ei?
Chipul lui Bran căpătă o expresie încruntata, dar, înainte să apuce să spună ceva, Moiraine îşi roti toiagul deasupra capului, învârtindu-l cu ambele mâini. Rand rămase cu gura căscata de uimire, ca şi sătenii, căci de la fiecare capăt al toiagului izbucni cu un şuierat o flacără albă, dreaptă ca un vârf de lance în pofida răsucirii toiagului. Chiar şi Bran şi Haral se îndepărtară de ea. Îşi lăsă mâinile în jos, ţinându-le drept în faţa ei; toiagul era paralel cu pământul, dar încă mai ţâşnea din el o flacără palidă, însă mai puternică decât lumina torţelor. Oamenii săriră în lături şi îşi puseră mâinile la ochi ca să se ferească de durerea pricinuita de strălucirea flăcării.
— Asta a mai rămas din sângele lui Aemon? Moiraine Sedai nu vorbea tare, dar glasul ei acoperea orice alt sunet. Nişte omuleţi neînsemnaţi care se dondănesc pentru a avea dreptul să se ascundă precum iepurii? Aţi uitat cine aţi fost, aţi uitat ce aţi fost, dar nădăjduiam că a mai rămas ceva, vreo amintire în sângele şi oasele voastre. Vreo fărâmă care să va dea puteri pentru lunga noapte care va să vie.
Nimeni nu scoase nici o vorbă. Coplinii arătau de parcă nu ar mai fi vrut să deschidă gura niciodată.
— Am uitat ce-am fost? întrebă Bran. Suntem ce am fost dintotdeauna. Fermieri cinstiţi, pastori, meşteşugari. Oameni din Ţinutul celor Două Râuri.
— La miazăzi, continua Moiraine, e râul pe care voi îl numiţi Râul Alb, dar la răsărit, departe de aici, oamenii îi spun încă pe numele lui adevărat: Manetherendrelle. În Limba Veche, Apele din Sălaşul Înalt. Ape înspumate, care altădată curgeau printr-un ţinut al neînfricării şi al frumuseţii. Cu două mii de ani în urmă, Manetherendrelle curgea pe lângă zidurile unui oraş atât de falnic la înfăţişare, încât pietrarii Ogier veneau să îl privească, cuprinşi de uimire. Ferme şi sate erau răsfirate în întregul ţinut, în ceea ce voi numiţi Pădurea Umbrelor şi dincolo de ea. Dar toţi spuneau despre ei că sunt oamenii din Sălaşul Înalt, oamenii din Manetheren. Rege le era Aemon al Caar al Thorin, Aemon, fiul lui Caar, fiul lui Thorin. Regina lui era Eldrene ay Ellan ay Carlan. Aemon, un bărbat atât de neînfricat încât cea mai mare laudă pe care o puteai aduce cuiva, chiar şi din rândul duşmanilor lui, pentru curajul său, era să îi spui că are vitejia lui Aemon. Eldrene, atât de frumoasă încât se spunea că florile înfloresc numai ca să o facă pe ea să zâmbească. Bărbăţie, frumuseţe, înţelepciune şi o dragoste pe care moartea nu o putea nimici. Plângeţi, dacă mai aveţi suflet, pieirea lor, pieirea ultimului crâmpei de amintire despre ei. Plângeţi pieirea sângelui lor.
Tăcu apoi, dar nimeni nu spuse nimic. Rand, ca şi ceilalţi, era cu totul sub puterea vrăjii ei. Când Moiraine vorbi din nou, Rand îi sorbi cuvintele cu nesaţ, şi la fel făcură şi ceilalţi.
— Timp de aproape două veacuri Războaiele Troloce au pustiit lumea în lung şi-n lat şi, în toiul bătăliilor, flamura ţinutului Manetheren, Vulturul Roşu, era în primele rânduri. Bărbaţii din Manetheren erau ca un ghimpe în coasta Celui Întunecat, un mărăcine care îi îngreuia mişcările. Slăviţi-i pe cei din Manetheren, care nu au îngenuncheat niciodată în faţa Umbrei. Slăviţi-i pe cei din Manetheren, sabia care nu a fost niciodată înfrântă.
Oamenii din Manetheren erau departe, pe câmpul de la Dekkar, numit şi Câmpul de Sânge, când sosi vestea că o armată de troloci se îndreptă spre ţinutul lor. Erau prea departe ca să poată face altceva decât să aştepte să audă de pustiirea pământului lor, căci forţele Celui Întunecat plănuiau să îi nimicească, să distrugă stejarul cel puternic tăindu-i rădăcinile. Erau prea departe ca să poată face altceva decât să jelească. Dar ei erau bărbaţii din Sălaşul Înalt.
Fără să şovăie, fără să se gândească la drumul pe care îl aveau de străbătut, părăsiră câmpul victoriei şi porniră spre casă, încă plini de praf, de sudoare şi de sânge. Merseră zi şi noapte, fără oprire, căci văzuseră grozăvia lăsată în urmă de armatele troloce şi nimeni nu putea dormi când o astfel de primejdie ameninţa ţinutul Manetheren. Mergeau ca şi cum picioarele lor ar fi avut aripi, înaintau mai repede decât s-ar fi temut duşmanii lor sau decât ar fi sperat tovarăşii lor. Altădată drumul acesta ar fi inspirat cântece. Când oştirile Celui Întunecat s-au năpustit asupra ţinutului Manetheren, bărbaţii din Sălaşul Înalt îi înfruntară, cu spatele la Tarendrelle.
Un sătean scoase un mic strigăt de bucurie, dar Moiraine continua ca şi cum nu l-ar fi auzit.
— Vederea oştirii care stătea în faţa bărbaţilor din Manetheren era de ajuns ca să-i înspăimânte şi pe cei mai neînfricaţi. Cerul era negru de corbi; pământul era negru de troloci. De troloci şi de oamenii lor. Sute de mii de troloci şi de iscoade ale Celui Întunecat, sub căpetenia Stăpânilor Spaimei. Noaptea, focurile aprinse de ei întreceau stelele în număr, iar când s-a crăpat de ziuă, s-a văzut că purtau flamura lui Ba’alzamon. Ba’alzamon, Inima Întunericului. Un nume vechi pentru Părintele Minciunii. Cel Întunecat nu putea să fi scăpat din temniţa de la Shayol Ghul, căci, dacă ar fi fost aşa, omenirea întreagă nu l-ar fi putut înfrunta, dar era multa oştire acolo. Stăpânii Spaimei şi o forţă a răului care făcea ca flamura care alunga lumina să pară că se găseşte la locul potrivit şi care îi umplea de teamă pe cei care o înfruntau.
Cu toate acestea, ştiau ce au de făcut. Ţinutul lor se găsea de partea cealaltă a râului. Trebuiau să ţină oştirea şi, odată cu ea, şi toată puterea aceea, departe de Sălaşul Înalt. Aemon trimise soli. I se promise ajutor, dar trebuiau să reziste trei zile lângă Tarendrelle. Să reziste trei zile împotriva unei armate care ar fi putut să-i înfrângă în mai puţin de un ceas. Totuşi, cumva, prin asalturi sângeroase şi apărându-se cu disperare, au rezistat un ceas, şi apoi încă unul, şi încă unul. Trei zile s-au luptat şi, în ciuda măcelului din jur, nu le-au îngăduit duşmanilor să treacă râul. Dar nici în a treia seară nu sosi niciun ajutor şi niciun sol; continuară să lupte singuri. Şase zile. Nouă. Iar în a zecea zi Aemon cunoscu gustul amar al trădării. Nu avea să primească niciun ajutor şi nu se mai puteau împotrivi trecerii râului.