— Ce au făcut? întrebă Hari. Flacăra torţelor tremura în adierea vântului rece al nopţii, dar nimeni nu se înfăşură mai bine în mantie.
— Aemon trecu râul, vorbi Moiraine mai departe, distrugând podurile în urma lui. Şi trimise vorbă prin tot ţinutul, pentru ca oamenii să poată fugi, căci ştia că oştirea care lupta alături de hoarda de troloci va găsi un mijloc de a trece peste râu. Chiar când vestea începea să se răspândească, trolocii prinseră să traverseze râul, iar oştenii din Manetheren reluară lupta, ca să câştige cu vieţile lor câteva ceasuri, astfel încât neamul lor să poată scăpa. Din oraşul din Manetheren, Eldrene rândui fuga oamenilor ei în adâncul pădurilor şi în străfundul munţilor.
Dar unii nu au fugit. Mai întâi câţiva, apoi râuri, puhoaie de oameni merseră nu înspre adăpost, ci ca să se alăture oştirii care lupta pentru pământul lor. Păstori cu arcuri, fermieri cu furci, spărgători de lemne cu topoare. Şi femeile îi însoţiră, ducând fiecare pe umăr ce armă găsise şi mărşăluind cot la cot cu bărbaţii lor. Toţi care porniră pe acel drum ştiau că nu se vor mai întoarce. Dar era vorba despre pământul lor. Fusese pământul părinţilor lor şi avea să fie al copiilor lor. Mergeau să plătească preţul cuvenit pentru acest pământ. Nici o palmă de pământ nu a fost cedată fără să fie înecată în sânge, însă, în cele din urmă, oştirea din Manetheren a fost făcută să se retragă până aici, în locul căruia îi spuneţi acum Emond’s Field. Şi aici au fost înconjuraţi de armatele de troloci.
Avea lacrimi în glas. Erau mormane de troloci morţi şi de trupuri ale celor renegaţi, dar alţii şi alţii întregeau acele grămezi de carne, valuri de morţi fără de sfârşit. Lucrurile nu se puteau încheia decât într-un singur fel. La căderea nopţii, niciun bărbat, nici o femeie care stătuse sub flamura Vulturului Roşu la răsăritul soarelui nu mai trăia. Sabia care nu putea fi frântă fusese zdrobită.
În Munţii de Negură, singura în oraşul pustiu din Manetheren, Eldrene simţea cum Aemon se stinge şi inima ei muri odată cu el. Şi în locul inimii ei nu mai ramase decât setea de răzbunare a dragostei ei pierdute, răzbunare pentru oamenii ei, pentru pământul ei. Mânată de durere, se folosi de Adevăratul Izvor şi îndreptă Puterea Suprema asupra trolocilor. Iar Stăpânii Spaimei muriră pe loc, în timp ce ţineau sfaturi secrete sau îşi îndemnau oştenii la lupta. Într-o clipită, Stăpânii Spaimei şi generalii oştirii Celui Întunecat fură acoperiţi de flăcări. Focul le mistui trupurile, iar groaza nimici armata care tocmai ieşise victorioasa.
Acum fugeau ca nişte animale din faţa focului care se întindea în pădure, gândindu-se numai cum să scape. Au fugit spre miazănoapte, au fugit spre miazăzi. Mii s-au înecat încercând să treacă râul Tarendrelle fără ajutorul Stăpânilor Spaimei, şi la Manetherendrelle au dărâmat podurile de teama a ceea ce putea veni în urma lor. Unde au dat peste oameni, au ucis şi au pârjolit, dar fuga era singurul lor ţel. Până când, în cele din urmă, nu a mai rămas niciunul în Manetheren. S-au risipit ca praful în bătaia vântului. Răzbunarea finală a venit mai greu, dar a venit într-un sfârşit, când au fost urmăriţi de alte neamuri, de alte oştiri din alte ţinuturi şi au fost omorâţi. Niciunul dintre cei care uciseseră la Aemon’s Field nu a mai rămas în viaţă.
Dar Manetheren a trebuit să plătească scump. Eldrene se servise de Puterea Suprema mult peste puterile unei fiinţe omeneşti. Când generalii oştirii duşmane muriră, muri şi ea, iar flăcările care o mistuiră pe ea mistuiră şi oraşul pustiu din Manetheren, până la temelii, până nu mai rămaseră decât stâncile muntelui. Dar oamenii fuseseră salvaţi.
Nu mai rămăsese nimic din ferme, din sate, din oraş. Unii ar spune că nu le mai rămânea nimic de făcut, afară doar să plece spre alte ţinuturi, unde să o ia de la început. Dar ei au spus altceva. Plătiseră un preţ nemaiauzit pentru pământul lor, plătiseră cu sânge şi speranţă, iar acum erau legaţi de acel ţinut cu legături mai tari decât oţelul. Alte războaie le-au pustiit ţinutul în anii ce au urmat, până când, în cele din urmă, acel colţ de lume a fost uitat şi au uitat şi ei de războaie şi de cum se poartă războaiele. Oraşul din Manetheren nu s-a mai înălţat niciodată. Turnurile lui avântându-se spre înaltul cerului şi fântânile care împroşcau cu apă s-au preschimbat într-un vis care a dispărut încetul cu încetul din minţile oamenilor. Dar şi ei, şi copiii lor, şi copiii copiilor lor au rămas pe pământul care era al lor. Au rămas, însă lungile veacuri care au trecut i-au făcut să nu mai ştie de ce. Au rămas aici până azi; acum voi sunteţi aici. Plângeţi pentru Manetheren. Plângeţi ceea ce s-a pierdut pentru totdeauna.
Flăcările de la capetele toiagului lui Moiraine se stinseră, şi ea îl lăsă anevoie în jos, ca şi cum ar fi cântărit o sută de livre. Multă vreme nu se auzi decât şuieratul vântului. Apoi Paet al’Caar îşi făcu loc pe lângă cei doi Coplini.
— Nu ştiu ce să spun despre povestea dumitale, zise fermierul cu faţă prelungă. Nu sunt un ghimpe în coasta Celui Întunecat şi nici n-o să fiu vreodată. Dar Wil al meu merge datorită dumitale, şi din pricina asta mi-e ruşine că sunt aici. Nu ştiu dacă o să mă poţi ierta, dar, chiar dacă n-o s-o faci, eu tot o să plec. Şi din partea mea poţi să rămâi cât vrei în Emond’s Field.
Înclinând scurt din cap, aproape făcând o plecăciune, îşi croi drum prin mulţime. Şi alţii începură să murmure, pocăindu-se ruşinaţi înainte de a se face nevăzuţi, unul câte unul. Coplinii, ursuzi şi încruntându-se încă o dată, se uitară la chipurile din jurul lor şi dispărură în noapte fără niciun cuvânt. Bili Congar plecase înaintea verilor lui.
Lan îl trase înapoi pe Rand şi închise uşa.
— Să mergem, băiete. Străjerul porni spre spatele hanului. Veniţi, amândoi. Hai, repede!
Rand şovăi, schimbând o privire întrebătoare cu Mat. Câtă vreme Moiraine spusese povestea, nici măcar armăsarii Dhurran ai lui jupân al’Vere nu l-ar fi putut smulge de acolo, dar acum altceva îl ţinea pe loc. Acum urma să plece cu adevărat: urma să părăsească hanul şi să meargă după Străjer în noapte. Se scutură şi încerca să îşi întărească hotărârea. Nu avea de ales, trebuia să plece, dar avea să se întoarcă la Emond’s Field, oricât de lungă ar fi călătoria, oricât de departe va ajunge.
— Ce mai aşteptaţi? întreba Lan din uşa care ducea spre spatele sălii hanului. Tresărind, Mat se grăbi spre el.
Încercând să se convingă că porneşte într-o mare aventură, Rand îi urmă, trecând prin bucătăria cufundată în întuneric şi ieşind în curtea grajdului.
10
Plecarea
Un singur felinar, cu ferestruicile pe jumătate închise, atârna într-un cui pe un stâlp, aruncând o lumină palidă. Cea mai mare parte a grajdului fusese înghiţită de umbre. În clipa în care Rand intră pe uşa care dădea în curte, urmându-i îndeaproape pe Mat şi pe Străjer, Perrin, care stătuse cu spatele lipit de uşa unei despărţituri, sări de la locul lui, făcând să fâşâie fânul. Era înveşmântat într-o mantie grea.
Lan abia ce se opri ca să îl întrebe:
— Te-ai uitat aşa cum ţi-am spus, fierarule?