— M-am uitat, răspunse Perrin. Nu mai e nimeni aici în afară de noi. De ce s-ar ascunde cineva?
— Paza bună trece primejdia rea, fierarule.
Străjerul aruncă o privire rapidă prin grajdul cufundat în întuneric şi spre podul învăluit în umbra deasă, apoi clătină din cap.
— Nu mai e timp, murmură el, aproape pentru sine. Ea spune să ne grăbim.
Ca şi cum ar fi vrut ca faptele să se potrivească cu vorbele, se îndreptă cu paşi mari spre locul din spatele ochiului de lumină unde erau priponiţi cei cinci cai, gata înhămaţi şi înşeuaţi. Doi dintre ei erau armăsarul cel negru şi iapa cea albă, pe care Rand îi văzuse înainte. Ceilalţi trei, chiar dacă nu la fel de înalţi şi de zvelţi, păreau cu siguranţă a fi printre cei mai buni pe care îi puteai găsi în Ţinutul celor Două Râuri. fără să zăbovească, Lan începu să cerceteze cu grijă chingile şi cingătorile de la şa şi legăturile de piele care ţineau desagile, burdufurile de apă şi păturile făcute sul din spatele şeilor. Rand se uită la prietenii săi cu un zâmbet tremurat, încercând din toate puterile să pară într-adevăr nerăbdător de plecare.
Mat remarcă pentru prima oară sabia de la brâul lui Rand şi arată înspre ea cu degetul.
— Eşti pe cale să devii Străjer?
Scoase un hohot de râs, dar se opri brusc, aruncând o privire spre Lan. Aparent, Străjerul nu băgase de seamă.
— Sau cel puţin gardă de neguţător, continuă Mat, cu un rânjet care părea puţin forţat.
Îşi ridică arcul, cântărindu-l în mână.
— Pentru el nu-i de ajuns o armă de om cinstit.
Rand se gândi o clipă să îşi fluture sabia, dar faptul că Lan era acolo îl făcu să se răzgândească. Străjerul nici măcar nu se uita înspre el, dar Rand era sigur că bărbatul era atent la tot ce se petrecea în jur. Aşa că spuse pe un ton exagerat de firesc:
— S-ar putea să îmi fie de folos. Ca şi cum nu era nimic neobişnuit în a avea o sabie.
Perrin făcu o mişcare, încercând să ascundă ceva sub mantie. Rand zări o cingătoare lată de piele în jurul brâului ucenicului fierar, iar de un ochete atârna o secure.
— Ce ai acolo? întrebă el.
— Gardă de neguţător, de bună seamă, râse dispreţuitor Mat.
Tânărul pletos se uită încruntat la Mat, într-un fel care sugera că se întrecuse cu gluma, apoi oftă din greu şi îşi dădu mantia la o parte, scoţând la iveală securea. Nu era o unealtă obişnuită de pădurar. Tăişul lat în formă de semilună de o parte a cozii şi vârful curbat de cealaltă parte o făceau să pară tot atât de ciudată pentru Cele Două Râuri ca sabia lui Rand. Cu toate acestea, Perrin îşi sprijini mâna pe ea, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
— L-a făcut jupân Luhhan, cu vreo doi ani în urmă, pentru garda unui cumpărător de lână. Dar când a fost gata, individul nu a mai vrut să plătească suma pentru care se înţeleseseră, iar jupân Luhhan nu a vrut să ia mai puţin. Mi-a dat-o mie când – îşi drese glasul, apoi îi aruncă lui Rand aceeaşi privire încruntată şi ameninţătoare cu care se uitase mai devreme la Mat –, când m-a găsit servindu-mă de ea. A spus că ar fi mai bine să îl iau eu, căci tot nu îi era de niciun folos.
— Servindu-te de ea, chicoti Mat, dar, în momentul în care Perrin ridică privirea, se grăbi să îi facă semn să se liniştească.
— Întocmai. E bine ca măcar unul dintre noi să ştie să se folosească de o armă adevărată.
— Arcul ăla e o armă adevărată, spuse Lan pe neaşteptate, îşi lăsă mâna să cadă pe şaua calului său mare şi negru şi îi privi cu gravitate. Şi tot aşa şi praştiile pe care le-am văzut la voi. Nu are nici o importanţă că până acum nu le-aţi folosit decât ca să vânaţi iepuri sau ca să alungaţi lupii din preajma oilor. Orice obiect poate fi o armă în mâna bărbatului sau a femeii care are curajul şi voinţa de a-l îl folosi ca atare. Acest lucru trebuie să vă fie foarte limpede înainte să plecăm din Ţinutul celor Două Râuri, înainte să părăsim Emond’s Field, dacă vreţi să ajungeţi teferi în Tar Valon – chiar şi fără ameninţarea trolocilor.
Vocea şi chipul lui, reci ca gheaţa şi de duritatea pietrei de mormânt, le înăbuşi zâmbetele şi vorbele. Perrin făcu o strâmbătură şi îşi trase la loc mantia peste secure. Mat se uita ţintă la picioare şi amesteca paiele de pe jos cu vârful încălţărilor. Străjerul mormăi ceva şi se întoarse la cai, iar tăcerea se prelungi.
— Nu prea seamănă cu ce era în poveşti, vorbi în cele din urmă Mat.
— Ştiu şi eu, răspunse Perrin, ursuz. Troloci, un Străjer, o femeie Aes Sedai. Ce altceva mai vrei?
— O Aes Sedai, murmură Mat, ca şi cum i s-ar fi făcut dintr-odată frig.
— O crezi, Rand? întrebă Perrin. Vreau să spun, ce ar putea vrea trolocii de la noi?
Se uitară cu toţii, în acelaşi timp, pe furiş, spre Străjer. Lan părea absorbit de chinga de la şaua iepei albe, dar toţi trei se îndreptară spre uşa grajdului, cât mai departe de el. Chiar şi aşa, se înghesuiră unul într-altul şi vorbiră cu glas scăzut. Rand dădu din cap.
— Nu ştiu, dar a avut dreptate când a spus că numai fermele noastre au fost atacate. Şi aici, în sat, prima dată au atacat casa jupânului Luhhan şi fierăria. L-am întrebat pe Staroste. E foarte uşor să crezi că pe noi ne urmăresc.
Deodată îşi dădu seama că amândoi îl ţintuiau cu privirea.
— L-ai întrebat pe Staroste? spuse Mat neîncrezător. Dar Moiraine ne zisese să nu vorbim cu nimeni despre asta.
— Nu i-am spus de ce întreb, protestă Rand. Vrei să spui că voi nu aţi vorbit cu nimeni? Nu aţi spus nimănui că plecaţi?
Perrin dădu din umeri, parcă apărându-se.
— Moiraine Sedai a spus să nu pomenim nimănui nimic.
— Am lăsat răvaşe, zise Mat. Pentru familie. O să le găsească dimineaţă. Rand, maică-mea crede că Tar Valon este cel mai primejdios loc după Shayol Ghul.
Chicoti, încercând să arate că nu era de aceeaşi părere cu ea, dar nu sună prea convingător.
— Ar încerca să mă închidă în beci dacă ar crede că îmi trece măcar prin cap să mă duc acolo.
— Jupân Luhhan e de neclintit, adăugă Perrin, iar jupâneasa Luhhan e şi mai îndărătnică. Dacă ai fi văzut o umblând prin dărâmături, spunând că nădăjduieşte ca trolocii să vina înapoi ca să poată pune mâna pe ei…
— Arde-m-ar focul, Rand, exclamă Mat, ştiu că e o Aes Sedai, dar trolocii au fost într-adevăr aici. Ne-a zis să nu spunem nimănui. Dacă nici măcar o femeie Aes Sedai nu ştie ce să facă într-o astfel de împrejurare, cine ar putea şti?
— Nu ştiu.
Rand îşi frecă fruntea cu mâna. Îl durea capul. Nu putea să îşi scoată visul acela din minte.
— Tatăl meu o crede. Cel puţin a fost de acord că trebuie să plecăm.
Moiraine apăru pe neaşteptate în uşă.
— Ai vorbit cu tatăl tău despre această călătorie?
Era îmbrăcată în gri închis din cap până-n picioare, cu fusta despicată ca să poată calări bărbăteşte, iar inelul cu şarpe era singurul obiect din aur pe care îl purta acum. Rand se uită la toiagul ei; în ciuda flăcărilor pe care le văzuse, pe toiag nu era nici o urmă de arsură, nici măcar de funingine.
— Nu puteam pleca fără să îi spun.
Moiraine îl privi câteva clipe, cu buzele strânse, apoi se întoarse spre ceilalţi.
— Şi voi aţi fost de părere că un răvaş nu este de ajuns?
Mat şi Perrin se grăbiră să răspundă, asigurând-o că nu făcuseră decât să lase răvaş, aşa cum le spusese. Încuviinţând din cap, Moiraine le făcu semn să tacă, şi se uită pătrunzător la Rand.
— Ce s-a întâmplat este deja ţesut în Pânză. Lan?
— Caii sunt gata, anunţă Străjerul, şi avem destule provizii ca să ajungem până la Baerlon, ba chiar să ne mai rămână. Putem pleca oricând. Cel mai bine ar fi chiar acum.