— Nu fără mine.
Egwene se strecură în grajd, cu şalul înfăşurat ca o bocceluţă în braţe. Rand aproape căzu din picioare.
Sabia lui Lan era pe jumătate scoasă din teacă; când văzu cine este, o vârî la loc, iar privirea îi deveni inexpresivă. Perrin şi Mat începură să bâiguie ceva, încercând să o convingă pe Moiraine că nu îi spuseseră lui Egwene despre plecare. Femeia Aes Sedai nu îi băgă în seamă; se uita pur şi simplu la Egwene, lovindu-se uşor cu degetul peste buze.
Egwene îşi acoperise capul cu gluga mantiei de culoare cafeniu închis, dar nu îndeajuns cât să îi ascundă îndrăzneala cu care o privi pe Moiraine.
— Am tot ce îmi trebuie. Şi mâncare. Şi refuz să rămân aici. Probabil că nu o să mai am niciodată ocazia să văd lumea care se întinde dincolo de Ţinutul celor Două Râuri.
— Asta nu e o călătorie de plăcere în Codrul cu Bălţi, Egwene, bombăni Mat, dar făcu un pas înapoi când o văzu uitându-se la el pe sub sprâncene.
— Mulţumesc, Mat. Ştiam şi singură. Crezi că doar voi trei vreţi să vedeţi ce e dincolo? Visez şi eu la asta de tot atâta timp cât şi voi, şi nici prin cap nu-mi trece să scap ocazia.
— Cum ai aflat că plecăm? se interesa Rand. Oricum, nu poţi merge cu noi. Nu plecam pentru că vrem. Ne urmăresc trolocii.
Se uită îngăduitoare la el, iar Rand se înroşi şi încremeni de indignare.
— În primul rând, îi spuse ea cu blândeţe, l-am văzut pe Mat furişându-se, încercând din răsputeri să nu fie văzut. L-am văzut pe Perrin încercând să ascundă ciudăţenia aia de secure uriaşă sub mantie. Ştiam că Lan cumpărase un cal, şi mi-am pus deodată întrebarea de ce avea nevoie de încă unul. Şi dacă a cumpărat unul însemna că putea să mai cumpere şi alţii. Asta şi faptul că Mat şi Perrin se furişau ca nişte viţei care voiau să treacă drept vulpi… ei bine, nu vedeam decât o explicaţie. Nu ştiu dacă mă miră sau nu să te găsesc aici, Rand, după toate istorisirile tale despre vise. Dar atâta vreme cât Mat şi Perrin erau părtaşi, ar fi trebuit să mă gândesc că o să fii şi tu aici.
— Trebuie să plec, Egwene, şopti Rand. Toţi trebuie să plecăm, altfel trolocii o să se întoarcă.
— Trolocii! râse Egwene neîncrezătoare. Rand, dacă ai hotărât să vezi lumea, foarte bine, dar scuteşte-mă de poveştile tale prosteşti.
— E adevărat, întări Perrin, iar Mat începu:
— Trolocii…
— Destul, zise Moiraine încetişor, dar vorbele ei le întrerupseră discuţia cu precizia unui bisturiu. A mai observat cineva toate astea?
Vocea îi era blândă, dar Egwene înghiţi în sec şi îşi îndreptă spatele înainte să răspundă.
— După noaptea trecuta oamenii nu se gândesc decât cum să reclădească şi ce să facă dacă se va întâmpla din nou. Nu sunt în stare să vadă nimic altceva dacă nu le este băgat sub nas. Şi nu am spus nimănui ce bănuiam. Nimănui.
— Foarte bine, rosti Moiraine după câteva clipe. Poţi veni cu noi.
O expresie uimită traversă chipul lui Lan. Dispăru într-o clipită, faţa sa îşi redobândi calmul, dar izbucni furios:
— Nu, Moiraine!
— Acum e parte din Pânză, Lan.
— E absurd! ripostă el. Nu există niciun motiv să vină cu noi; dimpotrivă, există toate motivele să rămână aici.
— Există un motiv, vorbi Moiraine calm. Este parte din Pânză, Lan.
Faţa încremenită a Străjerului rămase inexpresivă, dar acesta dădu uşor din cap a încuviinţare.
— Dar o să ne urmărească trolocii, Egwene, interveni Rand. Nu o să fim în siguranţă până nu ajungem în Tar Valon.
— Nu încerca să mă sperii ca să rămân, răspunse ea. Merg şi eu.
Rand cunoştea acest ton. Nu-l mai auzise de când Egwene hotărâse că şi copiii se puteau căţăra în cei mai înalţi copaci, dar şi-l aducea foarte bine aminte.
— Dacă eşti de părere că o să-ţi placă să fii urmărită de troloci, începu el, dar Moiraine îl întrerupse.
— Nu avem vreme pentru asta. Până în zori trebuie să ajungem cât mai departe. Rand, dacă o lăsăm aici, poate să ridice tot satul în picioare înainte să apucăm să facem o milă, iar asta sigur l-ar pune în gardă pe Myrddraal.
— N-aş face asta, protestă Egwene.
— Poate să ia calul Menestrelului, glăsui Străjerul. O să-i las destui bani ca să îşi cumpere altul.
— Asta nu se va putea, se auzi vocea puternică a lui Thom Merrilin din podul cu fân. De data aceasta sabia lui Lan ieşi de tot din teacă şi nu o puse la loc în timp ce se uita în sus înspre Menestrel. Thom aruncă jos o pătură făcută sul, apoi îşi aruncă în spate cutia cu flautul şi harpa şi îşi puse pe umeri două desăgi umflate.
— Satul ăsta nu mai are nevoie de mine acum şi, pe de altă parte, nu am fost niciodată în Tar Valon. Şi deşi călătoresc de obicei singur, după noaptea trecută nu mă voi împotrivi la ideea de a călători cu cineva.
Străjerul îi aruncă lui Perrin o privire piezişă, iar Perrin se foi stânjenit.
— Nu m-am gândit să mă uit în pod, murmură el.
În timp ce Menestrelul cu picioare lungi cobora din pod pe scară, Lan vorbi, pe un ton scorţos.
— Şi aceasta este parte din Pânză, Moiraine Sedai?
— Totul este parte din Pânză, vechiul meu prieten, răspunse Moiraine cu blândeţe. Nu putem alege. Dar o să vedem.
Thom puse piciorul jos şi se întoarse cu spatele la scară, scuturându-şi fânul de pe mantia acoperită de petice.
— De fapt, spuse el pe un ton mai firesc, s-ar putea spune că ţin să călătoresc cu cineva. Mi-am petrecut multe ceasuri la o cană de bere încercând să mă gândesc cum am să-mi sfârşesc zilele. Negreşit, nu vreau să ajung în ghearele unui troloc.
Se uită chiorâş la sabia Străjerului.
— Nu-i nevoie. Nu sunt o bucată de brânză care trebuie tăiata.
— Jupân Merrilin, spuse Moiraine, trebuie să plecam repede, şi aproape sigur ne îndreptăm spre mari primejdii. Trolocii sunt încă aproape, iar noi vom merge noaptea. Eşti convins că vrei să ne însoţeşti?
Thom îi privi pe toţi cu un zâmbet batjocoritor.
— Dacă nu este prea primejdios pentru fată, nu poate fi prea primejdios nici pentru mine. Pe lângă asta, ce Menestrel nu ar fi gata să înfrunte niscai primejdii ca să ajungă în Tar Valon?
Moiraine încuviinţă, iar Lan vârî sabia în teacă. Rand se întrebă brusc ce s-ar fi întâmplat dacă Thom s-ar fi răzgândit sau dacă Moiraine nu ar fi încuviinţat. Menestrelul începu să îşi înşeueze calul ca şi cum nu s-ar fi gândit niciodată la altceva, dar Rand observă că se uită de mai multe ori la sabia lui Lan.
— Bine, rosti Moiraine. Ce cal îi dăm lui Egwene?
— Caii neguţătorului ambulant sunt la fel de răi ca şi caii Dhurran, răspunse Străjerul acru. Sunt puternici, dar merg încet.
— Bela, propuse Rand, iar privirea pe care i-o aruncă Lan îl făcu să îşi dorească să nu fi vorbit.
Ştia că nu o poate face pe Egwene să se răzgândească, aşa că nu îi mai rămânea decât să dea o mână de ajutor.
— Poate că Bela nu e la fel de iute ca restul cailor, dar e puternică. Am mers şi eu cu ea câteodată. Poate să ţină pasul.
Lan se uită în despărţitura unde se afla Bela, murmurând ceva în barbă.
— S-ar putea să fie ceva mai buna decât ceilalţi, spuse el în cele din urmă. Îmi închipui că n-avem de ales.
— Atunci va trebui să ne mulţumim cu ea, încheie Moiraine. Rand, găseşte o şa pentru Bela. Hai, repede! Am zăbovit deja prea mult.
Rand alese în grabă o şa şi o pătură din şopron, apoi o aduse pe Bela din grajd. Când îi puse şaua, iapa se uită la el cu o privire somnoroasă şi surprinsă. Nu era obişnuită, căci Rand călărea fără şa. Îşi linişti iapa în timp ce îi strângea chingile, iar Bela acceptă ciudăţenia situaţiei, mulţumindu-se să scuture doar din coamă. Rand lua bocceluţa lui Egwene şi o legă în spatele şeii, iar ea urcă pe cal şi îşi potrivi fustele. Nu erau despicate ca să călărească bărbăteşte, aşa ca i se vedeau ciorapii de lână până la genunchi. Purta aceleaşi încălţări din piele moale ca toate fetele din sat. Nu erau potrivite nici pentru a merge la Dealul Străjii, darămite până la Tar Valon.