— Tot mai cred că nu ar trebui să vii, şopti el. Nu am născocit povestea cu trolocii. Dar îţi promit că voi avea grija de tine.
— Poate că eu voi avea grija de tine, răspunse ea pe un ton glumeţ.
Văzându-i privirea exasperată, zâmbi şi se aplecă să îi netezească părul.
— Ştiu că o să ai grijă de mine, Rand. O să avem fiecare grijă de celălalt. Dar acum ar fi mai bine să te îngrijeşti să te urci pe cal.
Îşi dădu seama că toţi ceilalţi încălecaseră şi îl aşteptau pe el. Singurul cal rămas fără călăreţ era Noruţ, un cal înalt şi sur cu coama şi coada negre, care îi aparţinea – sau îi aparţinuse – lui Jon Thane. Se urcă în şa, nu fără greutate, căci Noruţ îşi scutura capul şi se cabra când Rand încercă să îşi pună piciorul în scară, iar teaca sabiei i se încurca între picioare. Nu fusese o întâmplare că prietenii săi nu îl aleseseră pe Noruţ. Jupân Thane îl punea pe surul cel aprig să se întreacă adesea cu alţi cai ai neguţătorilor, iar Rand nu auzise să fi pierdut vreodată, dar nici nu auzise că Noruţ ar fi fost vreodată uşor de călărit. Probabil că Lan plătise o avere ca să îl convingă pe morar să îl vândă. Când se aşeză în şa, mişcările lui Noruţ se înteţiră, ca şi cum surul ar fi fost nerăbdător să plece. Rand apucă puternic frâiele şi încercă să îşi spună că nu-i se va întâmpla nimic. Poate ca dacă reuşea să se convingă pe sine, reuşea să îşi convingă şi calul.
O bufniţă ţipă în noapte, iar sătenii tresăriră înainte de a-şi da seama ce era. Scoaseră un râset nervos şi se priviră ruşinaţi.
— Data viitoare şoarecii de câmp o să ne facă să ne urcăm în copac, vorbi Egwene, cu un chicotit şovăielnic.
Lan dădu din cap.
— Mai bine ar fi fost lupi.
— Lupi?! exclamă Perrin, iar Străjerul îi făcu cinstea de a-i arunca o privire inexpresivă.
— Lupilor nu le plac trolocii, fierarule, şi nici trolocilor nu le plac lupii, şi de altfel nici câinii. Dacă aş auzi lupii urlând, aş fi sigur că nu sunt troloci în preajmă care să ne pândească.
Porni în noapte, la lumina lunii, călărind încet pe calul său mare şi negru.
Moiraine îl urmă fără să şovăie o clipă, iar Egwene se ţinea aproape de ea. Rand şi Menestrelul încheiau plutonul, venind în urma lui Mat şi Perrin. Spatele hanului era cufundat în întuneric şi tăcere, iar curtea era plină de umbrele pestriţe aruncate de lună. Zgomotul înăbuşit al copitelor se stinse repede, pierzându-se în noapte. În întuneric, mantia îl făcea pe Străjer să pară şi el o umbră. Doar nevoia de a-l lăsa să deschidă drumul îi făcea pe ceilalţi să nu se înghesuie în jurul lui. Nu avea să fie deloc uşor să iasă din sat fără să fie văzuţi, hotărî Rand pe când se apropiau de poartă. Cel puţin fără să fie văzuţi de săteni. La multe ferestre din sat se vedeau lumini palide, gălbui şi, deşi aceste licăriri păreau foarte mici în noapte, în dreptul lor se vedeau adesea siluete – siluetele sătenilor care stăteau de veghe ca să vadă ce le aduce noaptea. Nimeni nu voia să mai fie luat prin surprindere.
Ajuns în partea cea mai întunecata de lângă han, tocmai când se pregătea să iasă din curtea grajdului, Lan se opri brusc, cerându-le tăios să facă linişte. Răsuna zgomot de cizme pe Podul de Căruţe, şi ici şi colo pe pod lumina lunii făcea să sclipească bucăţi de metal. Cizmele tropăiau pe pod, făcând să scrâşnească pietrele, şi se apropiau cu iuţeală de han. Nu se auzea niciun sunet dinspre cei aflaţi în umbră. Rand bănuia că prietenilor lui le era prea teamă ca să mai facă vreun zgomot. Şi el era înspăimântat.
Paşii se opriră în faţa hanului, în spaţiul întunecat de dincolo de lumina slabă aruncată de ferestrele din sala cea mare. Rand îşi dădu seama cine erau doar în momentul în care Jon Thane făcu un pas înainte, cu o suliţă sprijinită pe umărul său voinic şi cu pieptul strâns într-un pieptar vechi acoperit cu discuri de oţeclass="underline" vreo doisprezece bărbaţi din sat şi de la fermele din apropiere, unii purtând coifuri sau bucăţi de armură care zăcuseră timp de generaţii în poduri, acoperite de praf, toţi înarmaţi cu suliţe, topoare sau halebarde ruginite.
Morarul aruncă o privire iscoditoare prin ferestrele de la sala cea mare, apoi se întoarse şi spuse tăios:
— Nu pare să fie nimic aici.
Ceilalţi formară două şiruri neregulate în spatele lui şi porniră mărşăluind în noapte, ca şi cum ar fi ascultat de ritmul a trei tobe diferite.
— Doi troloci Dha’vol şi s-a zis cu ei, murmură Lan după ce zgomotul cizmelor lor se stinse; dar la urma urmei au ochi şi urechi.
Îşi întoarse armăsarul.
— Haideţi!
Încet, fără zgomot, Străjerul îi conduse înapoi prin curtea grajdului, apoi de-a lungul malului printre sălcii, până la Izvorul de Vin. Într-atât de aproape de râu, încât apa rece şi repede care scânteia în jurul picioarelor cailor era îndeajuns de mare încât să atingă tălpile călăreţilor.
Urcând pe celălalt mal, şirul de cai îşi continuă drumul şerpuit sub conducerea îndemânatică a Străjerului, ţinându-se departe de casele din sat. Din când în când Lan se oprea, făcându-le semn să nu scoată niciun sunet, cu toate că nimeni nu auzea şi nu vedea nimic. De fiecare dată totuşi, la puţin timp după ce făcea asta, trecea o patrulă de săteni şi fermieri. Încetul cu încetul, se îndreptau spre marginea de la miazănoapte a satului.
Rand se uită iscoditor la casele cu acoperişuri înalte cufundate în întuneric, încercând să-şi le întipărească în minte. „Halal aventurier sunt”, îşi spuse el. Nici nu ieşise încă din sat şi deja îi era dor de casă. Dar se uită mai departe în jur.
Trecură şi de ultimele ferme de la marginea satului şi îşi continuară drumul prin câmp, paralel cu Calea Nordului care ducea la Taren Ferry. Rand îşi spuse că niciun alt cer nu se putea asemui cu cel din Ţinutul celor Două Râuri. Întinderea întunecată a văzduhului părea nesfârşită şi miliarde de stele sclipeau ca nişte luminiţe într-o mare de cristal. Luna, de o rotunjime aproape desăvârşită, era atât de aproape, încât, dacă întindea mâna, ar fi putut-o atinge, iar…
O siluetă neagră trecu în zbor prin faţa globului de argint al lunii. Rand tresări fără să vrea, oprind calul din mers. „E doar un liliac”, încercă el să îşi spună, deşi ştia că nu este adevărat. Liliecii nu erau deloc o privelişte neobişnuită prin aceste ţinuturi – îi vedeai adesea seara, repezindu-se după muşte şi alte insecte. Aripile acestei fiinţe aveau aceeaşi formă, dar se mişcau cu bătăile molcome şi puternice ale unei păsări de pradă. Vâna – felul în care se învârtea, descriind arcuri largi, nu lăsa nici o urmă de îndoială. Dar mai îngrijorătoare era mărimea acestei creaturi. Un liliac adevărat ar fi trebuit să se afle la câţiva paşi ca să pară atât de mare faţă de lună. Încercă să îşi dea seama cât de departe era cu adevărat şi cât de mare. Trebuia să aibă corpul ca de om, iar aripile… Trecu iarăşi prin faţa lunii, apoi se năpusti în jos, lăsându-se înghiţit de noapte.
Străjerul îl prinse de mână, iar Rand îşi dădu seama că Lan se întorsese după el.
— La ce tot stai şi te uiţi, băiete? Trebuie să ne continuăm drumul.