Ceilalţi aşteptau în spatele lui Lan.
Cu toate că se aştepta să-i se spună că se lăsase biruit de teama de troloci, Rand îi povesti ce văzuse. Spera că Lan îi va spune că fusese într-adevăr un liliac sau o nălucire.
Străjerul mormăi un singur cuvânt, ca şi cum i-ar fi provocat greaţă.
— Draghkar.
Egwene şi ceilalţi se uitară neliniştiţi la cer, în toate părţile, iar Menestrelul scoase un oftat înfundat.
— Da, încuviinţă Moiraine. Nu putem spera că ne înşelăm. Iar dacă Myrddraalul are un Draghkar în slujba sa, o să afle curând unde suntem – asta dacă nu cumva ştie deja. Trebuie să mergem cât mai repede. S-ar putea să izbutim să ajungem la Taren Ferry înaintea Myrddraalului, iar trolocii lui nu vor înainta cu aceeaşi iuţeală ca noi.
— Dar ce sunt Dragkharii? întreba Egwene.
De data aceasta Thom Merrilin fu cel care îi răspunse, pe un ton aspru.
— În războiul de la sfârşitul Vârstei Legendelor au apărut creaturi mai înfricoşătoare decât trolocii şi Jumate-Oamenii.
Moiraine îşi întoarse dintr-odată capul spre el. Nici măcar întunericul nu îi putea ascunde asprimea din privire. Înainte însă ca vreunul dintre ei să apuce să mai întrebe ceva, Lan începu să dea ordine:
— Acum o să ne îndreptăm spre Calea Nordului. Dacă ţineţi la viaţă, urmaţi-mă îndeaproape şi nu vă îndepărtaţi unii de alţii.
Îşi struni calul, iar ceilalţi galopară în urma lui, fără să scoată o vorbă.
11
Drumul spre Taren Ferry
Caii goneau pe Calea Nordului, îndreptându-se cu iuţeală spre miazănoapte, cu coamele şi cozile fluturând în lumina lunii, lovind ritmic cu copitele pământul bătătorit. Lan era în frunte – calul negru şi călăreţul învăluit în umbră abia se desluşeau în noaptea rece. Iapa albă a lui Moiraine, care mergea în pas cu armăsarul, părea o săgeată palidă ţâşnind în întuneric. Ceilalţi formau un şir în spatele lor, ca şi cum ar fi fost toţi legaţi de o funie nevăzută al cărei capăt se afla în mâna Străjerului.
Rand era ultimul din şir, exact în spatele lui Thom Merrilin; ceilalţi erau undeva mai în faţă. Menestrelul nu întorcea deloc capul, mulţumindu-se să vadă încotro aleargă şi nu de ce anume fuge. Dacă din spate ar fi apărut cumva trolocii, sau Pieritul pe calul său tăcut, sau fiinţa aceea zburătoare, Draghkarul, Rand era cel care ar fi trebuit să dea alarma.
La fiecare câteva minute apuca frâiele şi coama lui Noruţ cu străşnicie şi îşi întindea gâtul ca să vadă mai bine ce se petrece în urma lui. Draghkarul… „Mai primejdios decât trolocii şi Pieritul”, spusese Thom. Dar cerul era pustiu, iar pământul era cufundat în beznă şi umbre. Umbre care ar fi putut ascunde o armată întreagă.
Acum că putea alerga după pofta inimii, surul se năpusti în noapte ca un strigoi, ţinând cu uşurinţă pasul cu armăsarul lui Lan. Dar Noruţ voia să meargă şi mai repede. Voia să îl prindă din urmă pe calul cel negru, se sforţa să îl ajungă. Rand trebuia să strângă cu putere frâiele ca să îl mai domolească. Noruţ se împotrivea din toate forţele, ca şi cum ar fi fost vorba despre o întrecere şi încerca, la fiecare pas, să devină el stăpânul. Rand se agăţă de şa şi de hăţuri, încordându-şi toţi muşchii. Spera din tot sufletul că Noruţ nu o să simtă cât de neliniştit este. Dacă ar fi simţit, de bună seamă l-ar fi aruncat din şa.
Cu trupul lipit de spatele lui Noruţ, Rand se uita îngrijorat la Bela şi la călăreaţa sa. Când spusese că iapa cea flocoasă putea ţine pasul cu ceilalţi cai, nu se gândise că vor galopa fără oprire. Acum Bela alerga cum nu o crezuse niciodată în stare. Lan nu fusese de acord ca Egwene să îi însoţească. Ar încetini oare de dragul ei dacă pe Bela ar lăsa-o puterile? Sau ar încerca să o lase să se descurce singură? Moiraine şi Străjerul erau de părere că Rand şi prietenii săi erau oarecum importanţi, dar, cu toate că Moiraine vorbise despre Pânză, Rand nu credea că o considerau şi pe Egwene importantă.
Dacă Bela rămânea în urmă, nu avea de gând să o abandoneze, indiferent ce ar fi spus Moiraine şi Lan. Dar din urmă veneau trolocii şi Pieritul. Din urmă venea Draghkarul. Cu toată puterea disperării, îi strigă în tăcere Belei să alerge ca vântul, încercă în tăcere să îi dea curaj. „Fugi!” I se făcu pielea de găină, iar oasele parcă îi îngheţaseră, gata să se crape. „Lumina să te-ajute, fugi!” Iar Bela alergă.
Goneau tot înainte, spre miazănoapte, iar timpul nu mai exista. Din când în când zăreau luminile de la vreo fermă, dar numai pentru o clipită. Lătraturile câinilor se pierdeau în întuneric sau conteneau brusc când animalele credeau că i-au izgonit. Alergau prin bezna străpunsă doar de lumina palidă şi apoasă a lunii; fără de veste, copacii de pe marginea drumului se înălţau ameninţători deasupra lor, apoi piereau fără urmă. Erau învăluiţi în negură, iar zgomotul ritmic al copitelor nu era tulburat decât de ţipătul stingher şi trist al vreunei păsări de noapte.
Lan încetini pe neaşteptate, apoi opri întregul şir de cai. Rand nu ştia prea sigur de cât timp călăreau, dar simţea o durere surdă în picioare de la şa. În faţa lor scânteiau luminiţe, ca şi cum un întreg roi de licurici şi-ar fi făcut sălaş printre copaci.
Rand se uită nedumerit la mulţimea de luminiţe, apoi rămase cu gura căscată de mirare. Licuricii erau de fapt ferestre, ferestrele caselor risipite pe coastele şi vârful unui deal. Era Dealul Străjii. Nu îi venea să creadă că ajunseseră atât de departe. Pesemne că nimeni nu mai străbătuse drumul acesta cu atâta iuţeală. Urmând exemplul lui Lan, Rand şi Thom Merrilin descălecară. Noruţ stătea cu capul în jos, răsuflând greu. Pe gât şi pe umeri i se zăreau urme de spumă, aproape confundându-se cu pielea lui cenuşie. Rand îşi spuse că Noruţ nu ar mai putea purta pe nimeni în şa în noaptea aceea.
— Oricât aş vrea să las toate satele astea în urmă, grăi Thom, câteva ore de odihnă ne-ar prinde foarte bine. Cred că avem destul avans ca să ne putem permite să zăbovim puţin, nu?
Rand se întinse, frecându-şi şalele.
— Dacă tot ne oprim în Dealul Străjii până în zori, mai bine am urca până în vârf.
O pala răzleaţă de vânt aduse cu sine o frântură de cântec din sat şi un miros îmbietor de mâncare care îi lăsă gura apă. În Dealul Străjii oamenii încă mai sărbătoreau. Trolocii nu le stricaseră sărbătoarea de Bel Tine. Se uită după Egwene. Se prăbuşise de oboseală şi stătea sprijinită de Bela. Şi ceilalţi descălecau, oftând şi întinzându-se, să-şi mai aline durerea din trup. Doar Străjerul şi femeia Aes Sedai nu păreau a fi istoviţi.
— N-aş zice nu la nişte cântece, intră Mat în vorbă, cu un glas ostenit. Şi poate şi o bucată de plăcintă de oaie la Mistreţul Alb. Făcu o pauză, apoi adăugă: N-am fost niciodată dincolo de Dealul Străjii. Mistreţul Alb nu e nici pe departe la fel de bun ca hanul Izvorul de vin.
— Nu-i chiar aşa de rău la Mistreţul Alb, spuse Perrin. Aş vrea şi eu o plăcintă de oaie. Şi nişte ceai fierbinte, să îmi scoată frigul din oase.
— Nu ne putem opri până nu traversăm Tarenul, anunţă Lan tăios. Putem poposi cel mult câteva minute.
— Dar caii, protestă Rand. O să-i omorâm dacă mergem mai departe în noaptea asta. Moiraine Sedai, de bună seamă…
O zărise mergând printre cai, dar nu băgase de seamă ce făcea. Acum îl dădu la o parte şi îşi puse mâinile pe gâtul lui Noruţ. Rand tăcu. Dintr-odată, calul îşi ridică puţin capul, nechezând uşor, aproape smulgând hăţurile din mâna lui Rand. Surul făcu un pas în lături. Era la fel de odihnit ca şi cum ar fi petrecut o săptămână întreagă în grajd. fără să scoată o vorbă, Moiraine se îndreptă spre Bela.