— Nu ştiam că poate face aşa ceva, îi şopti Rand lui Lan, cu obrajii în flăcări.
— Ar fi trebuit să bănuieşti, răspunse Străjerul. Ai văzut cum l-a îngrijit pe tatăl tău. O să facă să dispară toată oboseala. Mai întâi a cailor, apoi a voastră.
— A noastră. Şi voi?
— Eu nu am nevoie, păstorule. Nu încă. Şi nici ea. Ce face pentru ceilalţi nu poate face şi pentru ea. Numai unul dintre noi va face drumul ăsta obosit. Mai bine ai spera că nu va obosi prea tare înainte să ajungem în Tar Valon.
— Şi ce se va întâmpla dacă oboseşte? îl întrebă Rand pe Străjer.
— Ai avut dreptate în privinţa Belei, Rand, îi spuse Moiraine de acolo de lângă iapă. E puternică şi la fel de încăpăţânată ca voi toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri. Oricât de ciudat ar părea, este cea mai puţin obosită.
Un ţipăt sfâşie întunericul, parcă scos de un om străpuns de o mie de cuţite, şi o pereche de aripi se abătu deasupra capetelor lor. Umbra care îi învăluia deveni şi mai întunecoasă. Caii se dădură înapoi, înfricoşaţi.
Draghkarul bătu din aripi, iar lui Rand i se păru că aerul devine vâscos şi lipicios, ca şi cum s-ar fi trezit în mijlocul unui coşmar. Nici nu apucă să-i se facă teamă, că Noruţ şi sări în aer, scoţând la rândul lui ţipete puternice, răsucindu-se în toate părţile, ca şi cum ar fi vrut să dea jos de pe el ceva care-i se agăţase de piele. Rand, care ţinea hăţurile, fu izbit de pământ şi târât pe jos. Noruţ necheza ca şi cum ar fi fost atacat de o haită de lupi.
Reuşi cumva să nu dea drumul la hăţuri; se ajută de cealaltă mână şi de picioare ca să se ridice la loc. Sărea şi se clătina, tot încercând să nu se mai lase doborât la pământ. Respira întretăiat. Nu îl putea lăsa pe Noruţ să scape. Disperat, întinse mâna, de-abia atingând căpăstrul. Noruţ se dădu înapoi, ridicându-l în aer; Rand nu putu decât să încerce să se ţină, sperând că totuşi calul se va linişti.
Rand căzu, zdruncinându-se din toate încheieturile; surul se potoli dintr-odată, şi acum tremura, cu nările fremătând, ochii privind în gol şi picioarele înţepenite. Şi Rand tremura, agăţat de căpăstru. „O fi fost şi dobitocul ăsta zguduit”, îşi spuse el. Respiră adânc, dar cu greutate, de câteva ori. Abia după aceea avu curaj să se uite în jur să vadă ce se întâmplase cu ceilalţi.
Peste tot domnea haosul. Tovarăşii săi de drum strângeau cu străşnicie hăţurile cailor zbuciumaţi, încercând, fără prea mare succes, să domolească animalele care se tot dădeau înapoi, călcându-se în picioare. Doar doi călăreţi păreau a nu avea nici o grija. Moiraine stătea dreaptă în şa, iar iapa cea albă se îndepărta cu paşi delicaţi de harababura de nedescris, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit. Lan era în picioare, privind scrutător cerul, cu sabia într-o mână şi hăţurile în cealaltă; armăsarul negru şi zvelt stătea liniştit lângă el.
În Dealul Străjii veselia contenise. Pesemne că şi cei din sat auziseră ţipătul. Rand ştia că vor rămâne o vreme tăcuţi, şi poate vor încerca să afle ce s-a întâmplat, apoi se vor întoarce la treburile lor. Nu va trece mult şi totul se va şterge; vor rămâne doar cântecele, mâncarea, dansurile şi voia bună. Poate că atunci când vor auzi ce s-a petrecut în Emond’s Field, unii îşi vor mai aduce aminte şi îşi vor pune întrebări. Se auzi o scripcă, iar după o clipă şi un flaut. În sat sărbătoarea continua.
— Încălecaţi! le porunci Lan tăios.
Îşi vârî sabia în teacă şi urcă pe armăsar.
— Draghkarul nu s-ar fi arătat dacă nu i-ar fi spus deja Myrddraalului unde suntem.
Un alt ţipăt ascuţit se auzi de undeva de sus, mai slab, dar tot atât de strident. În Dealul Străjii muzica se opri brusc încă o dată.
— Acum e pe urmele noastre şi o să îi arate lui Jumate-Om drumul. Cred că e pe aproape.
Caii, acum odihniţi, dar înspăimântaţi, se ridicau în două picioare şi se fereau din calea celor care voiau să încalece. Suduind, Thom Merrilin fu primul care reuşi să urce în şa, şi nu mai dură mult până izbutiră şi ceilalţi. Toţi în afară de unul.
— Grăbeşte-te, Rand, strigă Egwene.
Draghkarul scoase din nou un ţipat ascuţit, iar Bela apucă să facă vreo câţiva paşi înainte ca fata să reuşească să o strunească.
— Grăbeşte-te!
Rand tresări şi îşi dădu seama că, în loc să încerce să urce pe Noruţ, rămăsese pe loc, uitându-se la cer şi străduindu-se în zadar să vadă de unde veneau ţipetele acelea înfiorătoare. Mai mult, fără să bage de seamă, scosese sabia lui Tam din teacă, de parcă ar fi vrut să se lupte cu creatura înaripată.
Se înroşi, dar din fericire întunericul îi ascundea chipul. Ţinând cu o mână frâiele, vârî cu stângăcie sabia la loc în teacă, uitându-se pe furiş la ceilalţi. Moiraine, Lan şi Egwene îl priveau, dar nu ştia sigur cât vedeau cu adevărat la lumina lunii. Restul păreau prea preocupaţi să îşi ţină caii în frâu ca să se mai sinchisească şi de el. Puse o mână pe oblânc şi sări în şa, ca şi cum ar fi făcut asta dintotdeauna. Avea cu siguranţă să afle mai târziu dacă vreunul dintre prietenii săi văzuse sabia – nu era momentul să se îngrijoreze din pricina asta.
De îndată ce urcă în şa, porniră din nou în galop, tot înainte, pe lângă dealul în formă de dom. Câinii din sat lătrau; nu treceau cu totul neobservaţi. „Sau poate că, de fapt, câinii simt mirosul trolocilor”, îşi spuse Rand. Curând, lătratul câinilor şi luminile satului pieriră în urma lor.
Galopau unul lângă celălalt, iar caii aproape că se loveau în timp ce fugeau. Lan le spuse să se împrăştie din nou, dar nimeni nu voia să rămână nici măcar o clipă singur în noapte. Din depărtare, de deasupra capetelor lor, se auzi un ţipăt. Străjerul renunţă şi îi lăsă să alerge la un loc.
Rand era chiar în spatele lui Moiraine şi al lui Lan, iar surul se căznea să îşi facă loc între calul negru al Străjerului şi iapa zveltă a femeii Aes Sedai. Egwene şi Menestrelul galopau pe lângă el, iar prietenii lui se înghesuiau în spate. Noruţ, îmboldit de ţipetele Draghkarului, alerga atât de repede, încât Rand nu l-ar fi putut potoli nici dacă ar fi încercat, dar tot nu reuşea să îi prindă din urma pe cei doi cai din faţă.
Ţipătul Draghkarului era mai înspăimântător decât întunericul. Bela cea voinică alerga în pas cu ceilalţi cai, cu gâtul întins, iar coada şi coama îi fluturau în vânt. „Moiraine nu a scăpat-o doar de oboseală – a mai făcut ceva.”
O vedea pe Egwene la lumina lunii, zâmbind de încântare. Părul îi flutura în vânt precum coamele cailor, iar strălucirea din privirea ei nu era doar răsfrângerea luminii lunii, Rand era sigur de asta. Rămase cu gura căscată de uimire până când înghiţi ceva şi începu să tuşească.
Pesemne că Lan întrebase ceva, căci Moiraine strigă deodată, cu o voce puternică, acoperind zgomotul vântului şi al copitelor:
— Nu pot! Cu atât mai puţin de pe un cal în galop. Nu pot fi ucişi cu uşurinţa, nici măcar atunci când îi vezi. Trebuie să fugim şi să nădăjduim.
Galopară printr-un petic de ceaţă subţire, care nu ajungea decât până la genunchii cailor. Noruţ trecu dincolo din două salturi, iar Rand clipi, întrebându-se dacă nu cumva i se păruse. Era prea frig ca să fie ceaţă. Alt petic de ceaţă trecu pe lângă ei, mai mare decât primul. Creştea, ca şi cum pâcla ar fi izvorât din pământ. Deasupra lor, se auzeau ţipetele furioase ale Draghkarului. Ceaţa îi învălătuci o clipă pe călăreţi, apoi se mistui, apăru din nou şi se făcu după aceea nevăzută în spatele lor.
Pâcla ca de gheaţă lăsa o umezeală rece pe faţa şi pe mâinile lui Rand. Apoi un zid de un cenuşiu deschis se ivi ameninţător în faţa lor şi deodată se treziră învăluiţi. Ceaţa groasă înăbuşea zgomotul copitelor, iar ţipetele de deasupra lor păreau îndepărtate, ca şi cum ar fi trecut printr-un zid. Acum Rand de-abia mai putea desluşi silueta lui Egwene şi a lui Thom Merrilin, care călăreau lângă el.