Lan nu încetini.
— Nu e decât un singur loc unde putem merge, strigă el, iar vocea îi era spartă şi părea ca nu se adresează nimănui.
— Myrddraalii sunt vicleni, răspunse Moiraine. O să folosesc acelaşi vicleşug împotriva lui.
Continuară să galopeze în tăcere.
Ceaţa plumburie întuneca pământul şi cerul, iar călăreţii, transformaţi la rândul lor în umbre, păreau că plutesc printre nori. Parcă dispăruseră până şi picioarele cailor.
Rand se foi în şa, încercând să se apere de ceaţa ca de gheaţă. Una era să ştie că Moiraine putea face tot felul de lucruri, şi cu totul altceva – să aibă pielea umedă şi rece din pricina acestor lucruri. Îşi dădu seama că îşi ţinea răsuflarea şi se blestemă în gând. Nu putea ajunge până la Taren Ferry fără să respire. Moiraine folosise Puterea Supremă asupra lui Tam, iar Tam părea că se simte bine. Totuşi, trebuia să înceapă să respire. Aerul era înăbuşitor, dar nu era deloc diferit de orice altă noapte cu ceaţă – poate doar ceva mai rece. Încercă să îşi spună toate astea, dar nu era sigur că reuşea să le şi creadă.
Acum Lan îi încuraja să nu se îndepărteze, fiecare să rămână acolo unde să poată vedea siluetele celorlalţi în cenuşiul umed şi îngheţat. Cu toate acestea, Străjerul nu încetini fuga nebunească a armăsarului său. Lan şi Moiraine, unul lângă celălalt, îi conduceau prin ceaţă, ca şi cum ar fi văzut clar ce este în faţă. Cei din spate trebuiau să aibă încredere şi să îi urmeze. Şi să spere.
Ţipetele ascuţite care îi urmăriseră se auzeau din ce în ce mai stins pe măsură ce galopau, apoi dispărură cu totul, dar asta nu îi linişti prea mult. Pădurea şi fermele, luna şi drumul erau învăluite în ceaţă, ascunse. Câinii încă mai lătrau când treceau pe lângă ferme, dar acum lătratul se auzea spart şi îndepărtat prin pâcla cenuşie; singurul zgomot era tropăitul înăbuşit al copitelor cailor. Nimic nu se schimba în ceaţa aceea fumurie, fără formă. Doar durerea crescândă din picioare şi spate trăda trecerea timpului.
Rand era sigur că trecuseră câteva ceasuri bune. Apucase atât de strâns frâiele, încât nu ştia dacă o să le mai poată da drumul, şi se întrebă dacă va mai putea vreodată să meargă cum trebuie. O singură dată aruncă o privire în urmă. Văzu umbre alergând prin ceaţă în spatele lui, dar nici măcar nu îşi putea da seama câţi erau. Sau cel puţin dacă erau într-adevăr prietenii lui. Frigul şi umezeala îi pătrundeau prin mantie, surtuc şi cămaşă, îi pătrundeau în oase – aşa i se părea. Doar rafalele de vânt şi felul în care calul de sub el îşi arcuia trupul îi spuneau că se mişcă. Negreşit trecuseră câteva ceasuri.
— Încetiniţi, strigă deodată Lan. Strângeţi hăţurile.
Rand fu atât de surprins, încât, până să apuce să-l oprească, Noruţ îşi făcu loc printre Lan şi Moiraine, ţâşnind câţiva paşi înainte. De jur împrejur se zăreau case, nişte case ciudat de înalte, după părerea lui Rand. Nu mai văzuse niciodată acest loc, dar auzise poveşti despre el. Înălţimea neobişnuită se datora temeliilor înalte din piatră roşie moale, care se dovedeau de folos atunci când izvorul ascuns din Munţii de Negură făcea ca râul Taren să se reverse. Ajunseseră în Taren Ferry.
Lan trecu pe lângă el pe calul său negru.
— Nu fi atât de nerăbdător, păstorule.
Încurcat, Rand reveni la locul său fără să îi dea nici o lămurire; ceilalţi intrau şi mai adânc în sat. Faţa îi ardea, şi pentru moment ceaţa era bine venită. Un câine singuratic, care nu se vedea din pricina ceţii reci, îi lătră furios, apoi fugi. Din când în când, pe măsură ce oamenii începeau să se trezească, se mai lumina câte o fereastră. În afară de câine şi de tropăitul înăbuşit al copitelor cailor, niciun alt zgomot nu tulbura liniştea ultimului ceas din noapte.
Rand cunoscuse câţiva oameni din Taren Ferry. Încercă să îşi aducă aminte puţinele lucruri pe care le ştia despre ei. Se aventurau arareori în ceea ce numeau „satele de jos”, ţinându-şi nasul în vânt, ca şi cum ar fi simţit un miros neplăcut. Puţinii oameni pe care îi întâlnise aveau nume ciudate, precum Vârfdedeal sau Barcădepiatră. Toţi cei din Taren Ferry erau cunoscuţi pentru viclenia şi şmecheria lor. Se spunea că, dacă dai mâna cu cineva din Taren Ferry, după aceea trebuie să îţi numeri degetele.
Lan şi Moiraine se opriră în dreptul unei case înalte şi întunecate care arăta ca toate celelalte case din sat. Ceaţa se încolăci în jurul Străjerului ca un fum când acesta sări din şa şi urcă scările care duceau la uşa din faţă, aflată la nivelul capetelor lor. Ajuns sus, Lan bătu puternic cu pumnul în uşă.
— Parcă voia să nu facem zgomot, murmură Mat.
Lan continuă să bată cu putere. Fereastra casei de alături se lumină şi cineva începu să strige furios, dar Străjerul nu se opri din bocănit.
Deodată uşa fu deschisa larg de un bărbat într-o cămaşă de noapte care îi flutura în jurul gleznelor goale. La lumina lămpii de gaz pe care o ţinea în mână se vedea o faţă îngustă cu trăsături colţuroase. Deschise gura mânios, dar rămase cu ea deschisă; capul i se învârti, încercând să cuprindă cu privirea ceaţa, iar ochii îi ieşiră din orbite.
— Ce e asta? întrebă. Ce e asta?
Cârcei gri şi reci se strecurau prin uşă, iar el se trase grăbit înapoi, încercând să se ferească de ei.
— Jupân Turnînalt, rosti Lan. Tocmai omul de care am nevoie. Vrem să trecem de partea cealaltă cu bacul dumitale.
— Pur pariu că n-a văzut în viaţa lui un turn înalt, chicoti Mat.
Rand îi făcu semn să tacă. Bărbatul cu faţă colţuroasă ridică lampa puţin mai sus şi se uită bănuitor la ei. După câteva clipe, jupân Turnînalt spuse arţăgos:
— Bacul trece dincolo doar ziua. Nu noaptea. Niciodată noaptea. Şi cu atât mai puţin pe ceaţa asta. Veniţi după ce răsare soarele şi dispare ceaţa.
Dădu să se întoarcă şi să plece, dar Lan îl apucă de încheietură. Luntraşul deschise gura, furios. Străjerul începu să îi numere monede în palmă, una câte una, iar aurul scânteia în lumina lămpii. Turnînalt îşi lingea buzele auzind zornăitul monedelor şi, încetul cu încetul, îşi apleca tot mai mult capul spre mână, ca şi cum nu îi venea să creadă ce vedea.
— Şi o să primeşti tot pe atât când ajungem teferi pe malul celălalt, îi făgădui Lan. Dar plecăm neîntârziat.
— Acum? Cugetă puţin, se muta de pe un picior pe altul şi privi iscoditor la noaptea ceţoasă, apoi dădu repezit din cap. Acum pornim. Dar dă-mi drumul la mână. Trebuie să-mi scol oamenii. Doar nu crezi că pot să trec singur bacul pe malul celălalt.
— O să aştept la bac, răspunse Lan sec. Dar nu mult timp.
Dădu drumul încheieturii luntraşului.
Jupân Turnînalt strânse la piept pumnul de monede şi, dând din cap a încuviinţare, închise uşa în spatele lui, împingând-o cu şoldul.
12
Peste Taren
Lan coborî treptele şi le spuse celorlalţi să descalece şi să vină după el prin ceaţă cu caii. Din nou trebuiau să se încreadă în Străjer şi în faptul că ştie unde îi duce. Ceaţa se învălătucea în jurul genunchilor lui Rand, ascunzându-i picioarele, nelăsându-l să vadă nimic în faţă la o distanţă mai mare de un metru. Ceaţa nu mai era aşa de groasă ca înainte să intre în sat, dar Rand de-abia ce reuşea să îşi desluşească tovarăşii de drum.