În afară de ei, nici o altă prezenţă omenească nu clintea liniştea nopţii. Se vedea lumină la mai multe ferestre, dar pâcla groasă le făcea să pară doar nişte pete neclare şi cel mai adesea tot ce se vedea era o lucire slabă, suspendată în cenuşiul din jur. Alte case, din care se zărea puţin mai mult, păreau că plutesc pe o mare de nori sau că ţâşnesc brusc din pâclă în timp ce vecinele lor rămân ascunse, ca şi cum ar fi fost singure pe o întindere de mile întregi.
Rand era înţepenit din pricina drumului lung şi se întrebă dacă nu putea găsi o cale să meargă pe jos până la Tar Valon. Nu că i-ar fi fost mult mai uşor să umble pe jos decât să călărească, dar picioarele erau aproape singura parte a trupului care nu-l durea. Cel puţin era obişnuit să meargă pe jos.
O singură dată vorbi cineva îndeajuns de tare cât să audă şi Rand cu claritate:
— Trebuie să te ocupi de asta, grăi Moiraine, răspunzând unor vorbe de ale lui Lan pe care nu le auzise. Şi aşa o să-şi amintească prea multe, şi nu putem face nimic. Dacă mă ţine minte…
Rand îşi îndreptă morocănos pe umeri surtucul acum umed şi se ţinu aproape de ceilalţi. Mat şi Perrin bombăneau ceva, mormăind în barbă şi înăbuşindu-şi câte o înjurătură când se loveau la degetele de la picioare din pricina unui lucru nevăzut. Şi Thom Merrilin bombănea – Rand auzea cuvinte ca „mâncare fierbinte”, „foc” sau „vin fiert” –, dar nici Străjerul, nici Moiraine nu îi băgau în seamă. Egwene mergea în pas cu ei fără să scoată o vorbă, cu spatele drept şi capul sus. Mersul îi era, fireşte, puţin şovăitor din cauza durerii, căci, la fel ca toţi ceilalţi, nici ea nu era obişnuită să călărească.
„Are parte de aventura pe care şi-o dorea”, îşi spuse el ursuz, şi câtă vreme avea să fie la fel se îndoia că Egwene va observa, lucruri atât de lipsite de importanţă precum ceaţa, sau umezeala, sau frigul. I se părea că există o diferenţă în felul în care vezi lucrurile dacă pleci de bunăvoie în căutarea aventurii său dacă eşti obligat să o faci. Dacă era să te iei după poveşti, părea palpitant să galopezi prin ceaţa rece, cu un Draghkar şi cine ştie ce altă creatură pe urmele tale. Poate că Egwene era înfiorată de emoţie; el simţea doar frigul şi umezeala şi se bucura să se găsească din nou într-un sat, fie el şi Taren Ferry.
Pe neaşteptate, se împiedică de ceva mare şi cald în întuneric: armăsarul lui Lan. Străjerul şi Moiraine se opriseră, iar ceilalţi făcură la fel, mângâindu-şi caii, în încercarea de a linişti atât animalele, cât şi pe ei înşişi. Ceaţa era ceva mai subţire aici, aşa că se vedeau unul pe celălalt mult mal bine decât în ultimul timp, dar nu într-atât de subţire încât să desluşească mare lucru în jur. Picioarele le erau încă ascunse de talazuri plumburii de pâclă. Părea că toate casele fuseseră înghiţite de negură.
Cu băgare de seamă, Rand îl duse pe Noruţ puţin mai în faţă şi fu surprins auzind cum cizmele lui hârşâie pe scânduri. Pontonul. Se dădu înapoi cu grijă, făcându-l şi pe sur să se dea îndărăt. Auzise că pontonul de la Taren Ferry era ca un pod care nu ducea nicăieri altundeva decât la bac. Se spunea că Taren este mare şi adânc, iar curenţii săi înşelători îi biruiesc chiar şi pe cei mai buni înotători. Pesemne că era mult mai lat decât apa Izvorului de Vin. Şi mai era şi ceaţa. Fu o uşurare să simtă din nou pământ sub picioare.
Se auzi un „Ssst” ameninţător din gura lui Lan, tăios ca briciul. Străjerul le făcu semn şi se repezi lângă Perrin, dând la o parte surtucul tânărului îndesat şi scoţând la iveală securea cea mare pe care acesta o purta la cingătoare. Ascultător, dar fără să înţeleagă, Rand îşi desfăcu şi el surtucul, arătându-şi sabia. În timp ce Lan se îndrepta iute înapoi spre cal, în ceaţă apărură lumini săltăreţe şi se auziră paşi înăbuşiţi.
Şase bărbaţi cu feţe încremenite şi îmbrăcaţi grosolan îl urmau pe jupân Turnînalt. Torţele pe care le duceau alungau un petic de ceaţă din jurul lor. Când se opriră, toţi cei din Emond’s Field apăreau limpede în faţa lor, înconjuraţi de un zid cenuşiu care părea mai gros din pricină că reflecta lumina torţelor. Luntraşul îi cercetă cu luare aminte, clătinând din capul lui îngust, cu nasul încreţit, ca o nevăstuică adulmecând aerul în căutarea prăzii.
Lan se sprijini aparent nepăsător de şa, dar cu o mână lăsată ostentativ pe plăselele lungi ale sabiei. Aducea cu un arc de metal, comprimat, aşteptând să ţâşnească.
Rand se grăbi să îl imite pe Străjer – cel puţin punându-şi şi el mâna pe sabie. Nu credea că ar putea reuşi să copieze şi postura aceea leneşă, dar care purta în sine o ameninţare teribilă. „Probabil că ar râde dacă aş încerca.” Perrin slăbi puţin cheotoarea securii şi îşi înfipse cu străşnicie picioarele în pământ. Mat puse o mână pe tolbă, deşi Rand nu prea îşi dădea seama în ce stare mai era arcul lui după ce îl ţinuse atâta în umezeală. Thom Merrilin făcu semeţ un pas înainte şi întinse mâna goală, întorcând o uşor. Învârti brusc mâna şi un pumnal îi apăru printre degete. Plăselele i se puseră în palmă scoţând un plesnet şi, devenind dintr-odată degajat, Thom se apucă să îşi cureţe unghiile.
Dinspre Moiraine se auzi un hohot uşor de râs încântat. Egwene bătu din palme, ca şi cum ar fi privit o reprezentaţie la Sărbătoare, apoi se opri şi păru stingherită, deşi buzele continuau să îi tremure, ca şi cum ar fi încercat să zâmbească.
Turnînalt nu părea însă deloc amuzat. Se uită ţintă la Thom, apoi îşi drese zgomotos glasul.
— Cineva a vorbit de mai mult aur pentru a vă trece dincolo. Se uită din nou în jur la ei, cu o privire posacă şi vicleană. Ce mi-aţi dat înainte e acum la loc sigur, aţi auzit? N-aveţi cum să puneţi mâna pe el.
— O să primeşti restul, răspunse Land, când ajungem pe malul celălalt. Scutură puţin punga de piele care îi atârna la cingătoare şi se auzi un zângănit.
Ochii luntraşului scăpărară o clipă de mânie, dar în cele din urmă încuviinţă.
— Atunci să pornim, murmură el şi păşi mândru pe ponton, urmat de cele şase ajutoare.
Ceaţa se mistuia arzând în jurul lor pe măsură ce înaintau; cârcei cenuşii se încolăceau în spatele lor, astupând cu repeziciune locul unde se aflaseră mai înainte. Rand se grăbi să ţină pasul cu ei.
Bacul în sine era o barcă de lemn cu laturi înalte, în care te urcai pe o rampă care putea fi ridicată ca să blocheze capătul parâmei. De o parte şi de alta erau frânghii groase de un braţ, frânghii legate de piloni puternici la marginea pontonului şi care se pierdeau în întunericul de deasupra râului. Ajutoarele luntraşului îşi înfipseră torţele în inelele de fier de pe marginea bacului, aşteptară până când toţi îşi aduseră caii pe punte, apoi traseră rampa. Puntea scârţâia sub copitele cailor şi târşâitul picioarelor, iar bacul se balansa într-o parte şi într-alta din pricina greutăţii.
Turnînalt mormăi în barbă şi le spuse mârâind să îşi liniştească animalele şi să stea în mijlocul bacului, ca să nu-i stânjenească pe oamenii lui. Strigă la ajutoarele sale, care pregăteau bacul pentru traversare, îndemnându-i să se grăbească, dar bărbaţii continuau să se mişte cu aceeaşi lentoare, indiferent ce le-ar fi spus; de altfel, nici el nu prea avea tragere de inimă şi adesea nu îşi ducea cuvintele până la capăt, oprindu-se ca să ridice torţa şi să privească iscoditor în ceaţă. În cele din urmă conteni să mai strige la ei şi se duse la proră, unde rămase privind ţintă la pâcla ce acoperea râul. Rămase nemişcat până când unul dintre ajutoarele sale îl atinse pe braţ; atunci tresări şi se uită furios la el.