— Ce? Ah. Tu, nu-i aşa? Gata? Era şi timpul. Ce mai aştepţi? Îşi agită mâinile fără să ţină seamă de torţa şi de felul în care caii nechezau şi încercau să se dea înapoi. Dă-te la o parte! Fă loc! Mişcă-te!
Bărbatul se supuse şi se îndepărtă greoi, iar Turnînalt privi încă o dată la ceaţa de deasupra, frecându-şi neliniştit mâna goală de partea din faţă a surtucului.
Bacul se înclină când fură desfăcute odgoanele şi fu prins de curent, apoi se înclină din nou când se lăsă în voia frânghiilor de susţinere. Oamenii luntraşului, trei de fiecare parte, înşfăcară frânghiile din partea din faţă a bacului şi începură să se îndrepte anevoie spre partea din spate, murmurând neliniştiţi pe măsură ce înaintau pe râul înveşmântat în cenuşiu.
Pontonul dispăru şi fură învăluiţi de pâcla care se furişa în fâşii subţiri pe puntea bacului, printre torţele pâlpâitoare. Barca se legăna uşor în voia curentului. Doar mişcarea ritmică a oamenilor, în faţă ca să apuce frânghiile, apoi în spate, trăgând de ele, dădea de înţeles că înaintează. Nimeni nu vorbea. Sătenii încercau să se ţină cât mai aproape de mijlocul bacului. Auziseră că Tarenul este mult mai lat decât păraiele cu care erau ei obişnuiţi; ceaţa făcea să li se pară infinit mai întins.
După o vreme, Rand se apropie de Lan. Un râu pe care nu-l puteai trece cu piciorul sau înot şi al cărui mal nu îl puteai vedea era o privelişte sumbră pentru cineva care nu văzuse niciodată o apă mai lată sau mai adâncă decât iazul din Codrul cu Bălţi.
— Chiar ar fi încercat să ne jefuiască? întrebă el cu glas scăzut. Se purta ca şi cum i-ar fi fost lui frică să nu fie jefuit.
Străjerul îi cercetă cu privirea pe luntraş şi pe ajutoarele sale – niciunul nu părea că ascultă – înainte să răspundă, la fel de încet:
— La adăpostul ceţii… ei bine, uneori, când oamenii fac ceva pe ascuns, se poartă cu străinii aşa cum nu ar îndrăzni s-o facă dacă ar mai fi şi alţi ochi care să-i vadă. Şi cei care fac cel mai repede rău unui străin sunt cei cărora le trece cel mai repede prin minte că străinul va fi cel care le va face rău. Omul ăsta… Cred că şi-ar vinde propria mamă trolocilor ca să primească în schimb carne pentru tocană, dacă i-ar conveni preţul. Mă mir că mă întrebi una ca asta. Am auzit şi eu cum vorbesc oamenii din Emond’s Field despre cei din Taren Ferry.
— Da, dar… Da, toată lumea spune că… Dar n-am crezut niciodată că aşa ar fi. De fapt… Rand îşi spuse că ar face mai bine să nu se mai gândească deloc la ceea ce ştia despre felul de a fi al oamenilor de dincolo de satul lui. Ar putea să-i spună Pieritului că am traversat râul cu bacul lui, rosti el în cele din urmă. Poate că o să-i pună pe troloci pe urmele noastre.
Lan râse înfundat şi sec.
— Una e să jefuieşti un străin şi cu totul altceva să ai de-a face cu un Jumate-Om. Chiar îţi închipui că ar trece troloci cu bacul de partea cealaltă a râului, mai ales pe ceaţa asta, oricât de mult aur i s-ar oferi? Sau că ar vorbi cu un Myrddraal, dacă ar avea încotro? Numai gândul că ar putea să-i se întâmple una ca asta l-ar pune pe fugă. Nu cred că trebuie să-ţi faci prea multe griji în privinţa Iscoadelor Celui Întunecat în Taren Ferry. Nu în locul ăsta. Cel puţin o vreme suntem în siguranţă, în orice caz, nu avem a ne teme de cei de aici. Ai grijă de tine.
Turnînalt nu mai privea scrutător în ceaţa din faţă. Întinzându-şi înainte chipul lui ascuţit şi ţinând sus torţa, se uita la Lan şi la Rand ca şi cum era prima dată când îi vedea cu adevărat. Scândurile de pe punte scârţâiau sub paşii ajutoarelor lui şi sub rarele lovituri de copită ale cailor. Deodată, dându-şi seama că se uită la el cum îi priveşte, luntraşul se trase înapoi. Dintr-un salt se întoarse să caute din nou cu privirea celălalt mal sau orice altceva voia el să găsească în ceaţă.
— Nu mai spune nimic, şopti Lan, atât de încet încât Rand aproape că nu înţelese. Nu e momentul să vorbim acum despre troloci, sau despre Iscoadele Celui Întunecat, sau despre Părintele Minciunii – putem fi auziţi de urechi străine. Asemenea vorbe pot pricinui lucruri mult mai rele decât Colţul Dragonului scrijelit pe uşa ta.
Rand nu avea nici o tragere de inima să mai pună vreo întrebare. Mâhnirea pusese şi mai mult stăpânire pe el. Iscoadele Celui Întunecat! Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns să-ţi faci griji din cauza Pieriţilor, a trolocilor şi a Draghkarului. Cel puţin dacă vedeai un troloc, îl recunoşteai imediat.
Pe neaşteptate, în pâcla din faţa lor se iviră nedesluşit nişte stive de lemn. Bacul se lovi cu o bufnitură de mal şi apoi ajutoarele luntraşului se grăbiră să prindă cu odgoane barca şi să coboare cu zgomot rampa, în timp ce Mat şi Perrin spuseră în gura mare că Tarenul nu era nici pe departe atât de lat cât auziseră ei. Lan coborî rampa ducându-şi armăsarul de căpăstru, urmat de Moiraine şi de ceilalţi. În timp ce Rand, ultimul, cobora cu Noruţ în spatele Belei, jupân Turnînalt strigă mânios:
— Hei, staţi puţin! Opriţi-vă! Unde mi-e aurul?
— Îl vei primi, se auzi glasul lui Moiraine de undeva din ceaţă.
Cizmele lui Rand bocăniră pe rampă şi apoi pe scândurile pontonului.
— Şi câte un ban de argint pentru oamenii tăi, adăugă Aes Sedai, ca răsplată pentru că am traversat repede râul.
Luntraşul şovăi, întinzându-şi gâtul ca şi cum ar fi mirosit primejdia, dar, când auziră de arginţi, oamenii săi se smulseră din toropeală. Înainte ca Turnînalt să apuce să mai spună ceva, coborâră tropăind rampa, unii dintre ei oprindu-se să mai ia o torţă. Luntraşul îi urmă, posac.
Rand îşi croi drum cu băgare de seamă de a lungul pontonului, copitele lui Noruţ răsunând slab în ceaţă. Pâcla plumburie era la fel de groasă ca deasupra râului. La capătul pontonului, Străjerul întindea bani oamenilor, înconjurat de torţele lui Turnînalt şi ale ajutoarelor sale. Toţi ceilalţi, în afară de Moiraine, aşteptau ceva mai departe, strânşi unii în alţii, neliniştiţi. Femeia Aes Sedai se uita la râu, dar Rand nu îşi putea da seama ce vede. Înfrigurat, se înfăşură mai bine în surtuc, aşa ud cum era. Acum ieşise cu adevărat din Ţinutul celor Doua Râuri şi i se părea că între el şi satul lui era mai mult decât un râu.
— Uite, grăi Land, întinzându-i lui Turnînalt ultima monedă. După cum ne-am înţeles. Nu puse punga la loc, iar luntraşul cu chip de nevăstuică o privea lacom.
Pontonul se zgâlţâi, scoţând un scârţâit puternic. Turnînalt sări ca ars şi întoarse capul spre bacul învăluit în ceaţă. Torţele care mai rămăseseră pe punte erau doar nişte puncte palide şi neclare de lumina. Pontonul pârâi, lemnul se frânse cu un huiet ca de tunet, cele două lumini se clătinară, apoi începură să se învârtească. Egwene scoase un ţipăt, iar Thom sudui.
— S-a desfăcut! striga Turnînalt. Îşi înşfăcă oamenii şi îi împinse spre capătul pontonului. Bacul s-a desfăcut, neghiobilor! Duceţi-vă după el! Duceţi-vă după el!
Îmbrânciţi de Turnînalt, bărbaţii făcură câţiva paşi, poticnindu-se, apoi se opriră. Luminile slabe de pe bac se roteau din ce în ce mai repede, şi mai repede. Ceaţa de deasupra se răsucea, trasă înăuntrul apei. Pontonul se cutremură. Bacul începea să se îndepărteze, iar zgomotul lemnului care se crăpa şi din care săreau aşchii era asurzitor.
— Un vârtej, spuse unul dintre ajutoare, cu glasul temător.
— Pe Taren nu sunt vârtejuri. Vocea lui Turnînalt era stinsă. N-a fost niciodată niciun vârtej…
— O întâmplare nefericită.
Glasul lui Moiraine, care îşi întoarse faţa de la râu, părea cavernos în ceaţa care o făcea să semene cu o umbră.