— O nenorocire, încuviinţa Lan, sec. Se pare că o vreme nu o să mai treci pe nimeni de partea cealaltă a râului. Păcat că ţi-ai pierdut barca. Scotoci din nou în punga pe care o ţinea în mână. Asta ar trebui să te despăgubească.
Turnînalt rămase o clipă uitându-se la aurul care strălucea în mâna lui Lan la lumina torţelor, apoi umerii i se lăsară, iar privirea i se îndreptă spre ceilalţi pe care îi trecuse râul. Abia desluşindu-se din pricina ceţii, cei din Emond’s Field stăteau liniştiţi. Luntraşul scoase un ţipăt înspăimântat şi abia îngăimat, smulse monedele din mâna lui Lan, se răsuci pe călcâie şi o zbughi în ceaţă. Ajutoarele sale erau la jumătate de pas în urma lui; se mistuiră şi ei în susul râului, iar lumina torţelor fu iute înghiţită de pâclă.
— Nu ne mai ţine nimic aici, hotărî Aes Sedai, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic neobişnuit. Ducându-şi iapa cea albă de căpăstru, ieşi de pe ponton şi o luă în sus pe mal.
Rand rămase locului, uitându-se la râul ascuns în ceaţă. „Poate că a fost doar o întâmplare. Nu sunt vârtejuri, a spus, dar…” Deodată îşi dădu seama că toată lumea plecase. Se grăbi să se caţere pe malul uşor povârnit.
După trei paşi, ceaţa groasă se destrămă cu totul. Încremeni pe loc şi se uită ţintă înapoi. O dungă de-a lungul malului despărţea pâcla deasă şi plumburie de cerul senin al nopţii, încă întunecat, deşi strălucirea lunii dădea de înţeles că zorile nu erau departe. Străjerul şi Moiraine stăteau de vorbă lângă cai, la câţiva paşi dincolo de hotarul ceţii. Ceilalţi se strânseseră puţin mai la o parte; chiar şi în întunericul străpuns de lumina lunii neliniştea lor era limpede. Toate privirile erau aţintite asupra lui Lan şi a lui Moiraine şi toţi, în afara de Egwene, se trăseseră puţin înapoi, ca şi cum nu ar fi vrut nici să îi piardă pe cei doi din vedere, dar nici să se aproprie prea tare. Rand, cu Noruţ de căpăstru, se duse lângă Egwene, iar ea îi zâmbi. Îşi spuse că strălucirea din ochii ei nu se datora numai luminii lunii.
— Urmează linia râului ca şi cum ar fi fost desenată cu penelul, spunea Moiraine pe un ton mulţumit. Nu sunt zece femei în Tar Valon care să poată face aşa ceva singure. Darămite în galopul calului.
— Nu mă plângeam, Moiraine Sedai, răspunse Thom, pe un ton sfios, care nu-i stătea în fire, dar n-ar fi fost oare mai bine să ne mai ascundă puţin? Să zicem până la Baerlon? Dacă Draghkarul o să se uite pe partea asta a râului, o să pierdem tot ce am câştigat.
— Draghkarii nu sunt foarte isteţi, jupân Merrilin, rosti sec Aes Sedai. Sunt nişte creaturi de temut, foarte primejdioase, cu privire ascuţită, dar cu minte puţină. O să-i spună Myrddraalului că de partea asta a râului este senin, dar că râul este acoperit de ceaţă mile întregi în ambele direcţii. Myrddraalul îşi va da seama cât m-a costat să fac asta. Va trebui să se gândească şi la posibilitatea că vrem să o luam în josul râului, iar asta îl va încetini. Va trebui să îşi împartă căutările. Ceaţa ar trebui să ţină îndeajuns de mult cât să nu fie sigur că nu am făcut măcar o parte din drum cu barca. Aş fi putut să întind ceaţa până puţin mai încolo, spre Baerlon, însă atunci Draghkarul ar fi izbutit să cerceteze tot râul în câteva ceasuri, iar Myrddraalul ar fi ştiut întocmai încotro ne îndreptăm.
Thom scoase un pufăit şi dădu din cap.
— Te rog să mă ierţi, Aes Sedai. Sper că nu te-am jignit.
— Ah, Moi… ah, Aes Sedai. Mat se opri şi înghiţi cu zgomot. Bacul… ah… ai… vreau să zic… nu înţeleg de ce… Vocea îi deveni din ce în ce mai slabă, apoi se stinse şi se lăsă o tăcere atât de profundă, încât sunetul cel mai puternic pe care îl auzea Rand era propria respiraţie.
În cele din urmă, Moiraine vorbi, iar vocea ei răzbătu în tăcerea deplină.
— Toţi vreţi lămuriri, dar, dacă v-aş explica tot ce fac, n-aş mai avea timp pentru nimic altceva. În lumina lunii, Aes Sedai părea cumva mai înaltă, ridicându-se aproape ameninţător deasupra lor. Aflaţi un lucru. Vreau să vă văd la adăpost în Tar Valon. Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l ştiţi.
— Dacă mai stăm aici, adăugă Lan, Draghkarul nu va mai trebui să cerceteze râul. Dacă-mi aduc bine aminte… îşi duse calul înspre partea de sus a râului.
Ca şi cum mişcarea Străjerului i-ar fi luat o greutate de pe piept, Rand respiră adânc. Îi auzi şi pe ceilalţi făcând la fel, chiar şi pe Thom, şi îşi aduse aminte de o veche zicătoare. Să scuipi un lup în ochi mai bine stai, decât să fii văzut de o Aes Sedai. Totuşi, încordarea scăzuse. Moiraine nu se mai ridica ameninţător deasupra nimănui; abia dacă îi ajungea până la piept.
— Ce-ar fi să ne odihnim niţel, spuse Perrin plin de speranţă, terminând cu un căscat. Egwene, sprijinindu-se de Bela, oftă istovită.
Era primul sunet ce aducea a nemulţumire pe care Rand îl auzea din partea ei. „Poate că acum îşi dă seama că, la urma urmei, nu este o aventură măreaţă.” Apoi îşi aminti, cu un sentiment de vinovăţie, că, spre deosebire de el, Egwene nu dormise toată ziua.
— Trebuie să ne odihnim, Moiraine Sedai, grăi el. Doar am călărit toată noaptea.
— Atunci ar fi mai bine să vedem ce ne-a pregătit Lan, răspunse Moiraine. Haideţi, veniţi.
Îi duse în susul malului, în pădurea de dincolo de râu. Crengile desfrunzite făceau ca umbrele să pară şi mai adânci. La câteva zeci de picioare depărtare de Taren văzură o movilă întunecata lângă o poiană. În acel loc, mai demult, un potop săpase pe dedesubt şi prăvălise la pământ un întreg pâlc de arbuşti, transformându-i într-un ghem mare şi încâlcit, o împletitură aparent solidă de crengi, rădăcini şi trunchiuri. Moiraine se opri, şi, deodată, o lumină apăru jos, pe pământ, venind de sub grămada de copaci.
Azvârlind un ciot de torţă în faţa lui, Lan ieşi târându-se de sub movilă, după care îşi îndreptă spatele.
— Nu sunt musafiri nepoftiţi, îi spuse lui Moiraine. Iar lemnul pe care l-am lăsat aici e încă uscat, aşa că am făcut focul. O să ne odihnim la căldură.
— Ştiaţi că o să ne oprim aici? întrebă Egwene surprinsă.
— Părea un loc potrivit, răspunse Lan. Îmi place să fiu pregătit, pentru orice eventualitate.
Moiraine luă torţa din mâinile lui.
— Ai tu grijă de cai? După ce termini, o să văd ce pot face ca să-i scap pe ceilalţi de oboseală. Însă acum vreau să vorbesc cu Egwene.
Rand le văzu pe cele două femei ghemuindu-se şi dispărând sub grămada mare de trunchiuri de copaci. Era o deschizătură mică, prin care abia dacă te puteai strecura. Lumina torţei se făcu nevăzută.
Lan luase şi nişte traiste şi o cantitate mică de ovăz, dar nu îi lăsă pe ceilalţi să dea jos şeile cailor. Scoase însă piedicile pentru cai pe care le adusese cu el.
— S-ar odihni mai bine fără şei, dar, dacă trebuie să plecam repede, s-ar putea să nu mai avem timp să le punem la loc.
— Nu mi se pare că au nevoie de odihnă, spuse Perrin în timp ce încerca să treacă o traistă peste botul calului sau. Calul îşi smuci capul înainte să îl lase să pună baierele la locul lor. Şi Rand se căzni cu Noruţ şi de-abia după a treia încercare izbuti să treacă traista peste capul surului.
— Ba au, le o întoarse Lan. Îşi îndreptă spatele după ce puse piedica la armăsarul lui. Da, încă mai pot alerga. Vor fugi cât de repede pot, dacă îi lăsăm, dar până în clipa în care se vor prăbuşi morţi din pricina oboselii pe care nu au simţit-o. Aş fi vrut ca Moiraine Sedai să nu trebuiască să facă ce-a făcut, dar nu se putea altfel. Mângâie gâtul armăsarului, iar calul îşi săltă capul, ca şi cum ar fi vrut să arate că recunoaşte atingerea Străjerului. Trebuie să mergem încet câteva zile, până când îşi revin. Mai încet decât aş vrea. Dar, cu puţin noroc, o să fie bine şi aşa.