O ultimă licărire slabă şi piatra deveni din nou un simplu obiect. Rand îşi ţinu răsuflarea. Egwene continuă să se uite o vreme la piatră, apoi îşi ridică privirea spre Moiraine.
— Am… am avut impresia că simt… ceva, dar… Poate că te-ai înşelat în privinţa mea. Îmi pare rău că ţi-ai pierdut timpul cu mine.
— N-am pierdut nimic, copila mea. Un uşor zâmbet de satisfacţie pluti pe buzele lui Moiraine. Tu singură ai făcut să apară ultima lumină.
— Eu? se miră Egwene, apoi se cufundă din nou în tristeţe. Dar n-a durat decât o clipă.
— Te porţi ca o ţărăncuţă fără minte. Cele mai multe femei care ajung în Tar Valon trebuie să înveţe luni de zile înainte să reuşească să facă exact ce ai făcut tu. Poţi ajunge departe. Poate chiar Suprema Înscăunată, într-o zi, dacă înveţi mult şi munceşti din greu.
— Vrei să spui…? Egwene scoase un ţipăt de încântare şi se repezi să o îmbrăţişeze pe Moiraine. Mulţumesc mult. Rand, ai auzit? O să fiu Aes Sedai!
13
Hotărâri Însemnate
Înainte să se culce, Moiraine îngenunche lângă fiecare, pe rând, şi îşi puse mâinile pe capul lor. Lan mormăi că nu are nevoie şi că nu ar trebui să îşi irosească puterile, dar nu încercă să o oprească. Egwene era nerăbdătoare, Mat şi Perrin erau fără îndoială speriaţi, dar le era şi teamă să spună nu. Thom se smuci din mâinile lui Moiraine, dar aceasta îi prinse capul cărunt, aruncându-i o privire care nu lăsa loc de tocmeală. Menestrelul rămase încruntat cât timp dura totul. Ea îi zâmbi dispreţuitoare când îşi luă mâinile de pe capul lui. Thom se posomorî şi mai mult, dar arăta înviorat. Şi ceilalţi la fel.
Rand se retrăsese într-o firidă din peretele neuniform unde spera să fie trecut cu vederea. Ochii aproape că-i se închiseră când îşi sprijini spatele de încâlcitura de crengi, dar se sforţă să privească în jur. Îşi duse pumnul la gură, înăbuşind un căscat. Puţin somn, doar o oră sau două, şi o să se simtă din nou bine. Dar Moiraine nu îl uitase.
Se înfiora la atingerea rece a degetelor ei pe faţa lui şi spuse:
— Nu… Făcu ochii mari de uimire. Istovirea i se scurgea din trup ca apa care curge din vârful unui deal; durerile şi suferinţele se atenuară, deveniră nişte amintiri îndepărtate, apoi dispărură. Se holbă la ea cu gura deschisă. Moiraine se mulţumi să zâmbească şi îşi luă mâinile de pe el.
— Gata, spuse şi, văzând-o stând acolo, oftând de oboseală, Rand îşi aduse aminte că nu putea face acelaşi lucru pentru ea însăşi. Într-adevăr, bău doar nişte ceai şi refuză pâinea şi brânza pe care-i le oferea Lan, după care se cuibări lângă foc. Păru să adoarmă în clipa în care se înfăşură în mantie.
Toţi ceilalţi, în afară de Lan, se culcau pe unde apucau – oriunde izbuteau să găsească îndeajuns loc cât să-şi întindă picioarele, dar Rand nu-şi dădea seama de ce. Se simţea ca şi cum ar fi dormit deja o noapte întreagă într-un pat bun. Totuşi, imediat ce se sprijini de peretele de buşteni, fu biruit de somn. Când, o oră mai târziu, Lan îl înghionti ca să îl trezească, i se păru că se odihnise trei zile încheiate.
Străjerul îi trezi pe toţi, cu excepţia lui Moiraine, şi impuse tuturor tăcere, ca să nu o tulbure. Chiar şi aşa, nu le permise să stea decât foarte puţin în tihna adăpostului de lemn. Înainte ca soarele să se înalţe pe cer, toate urmele şederii lor acolo fuseseră şterse şi erau cu toţii în şa, îndreptându-se spre nord, spre Baerlon, călărind la pas domol ca să nu-şi ostenească prea mult caii. Ochii lui Moiraine erau înneguraţi, dar stătea dreaptă în şa, sigură pe ea.
Un strat gros de ceaţă încă mai acoperea râul din spatele lor, un zid plumburiu care zădărnicea strădaniile soarelui slab de a-l mistui şi care nu lăsa să se vadă Ţinutul celor Două Râuri. Rand privi peste umăr în timp ce călărea, sperând să întrezărească totuşi ceva, chiar şi ţinutul Taren Ferry, până când malul învăluit în pâclă pieri cu totul.
— N-am crezut niciodată că o să ajung aşa de departe de casă, vorbi el când, în cele din urmă, copacii ascunseră şi ceaţa, şi râul. Vă mai aduceţi aminte când Dealul Străjii ni se părea departe? „Nu era decât acum două zile. Parcă a trecut o veşnicie de atunci.”
— O să ne întoarcem într-o lună sau două, şopti Perrin, încordat. Gândeşte-te numai câte o să avem de povestit.
— Nici chiar trolocii nu ne pot urmări la nesfârşit, adăugă Mat. Arde-m-ar focul, nu pot. Îşi îndreptă spinarea, oftând din rărunchi, şi se lăsă greu în şa, ca şi cum nu ar fi crezut o iotă din ceea ce se spusese până atunci.
— Bărbaţi! pufni Egwene. Aveţi parte de aventura la care visaţi şi deja vă gândiţi să vă întoarceţi acasă. Îşi ţinea capul drept, dar Rand sesiză un tremur în vocea ei, acum că Ţinutul celor Două Râuri nu se mai zărea deloc.
Nici Moiraine, nici Lan nu încercară să-i liniştească şi nu le spuseră că fireşte că se vor întoarce. Încercă să nu se gândească la ce ar putea însemna asta. Chiar şi odihnit, era plin de îndoieli – nu avea nevoie de mai multe. Se cocoşă în şa şi începu să viseze cu ochii deschişi la cum o să aibă grijă de oi împreună cu Tam, pe o păşune cu iarbă deasă şi verde, cu ciocârlii cântând în dimineţile de primăvară. Şi drumul până la Emond’s Field, şi Bel Tine aşa cum se cuvenea, dănţuind pe Pajişte fără altă grijă decât aceea de a nu greşi paşii. Reuşi să se piardă vreme îndelungată în această reverie.
Drumul până la Baerlon le luă aproape o săptămână. Lan mormăia că merg prea încet, dar el era cel care stabilea ritmul şi îi obliga pe ceilalţi să-l păstreze. Cu el şi armăsarul lui, Mandarb – zicea că în Limba Veche însemna „Tăiş” –, nu erau defel cruţaţi. Străjerul alerga de două ori mai repede decât ei, galopând în faţa lor, cu mantia sa în culori schimbătoare fluturând în vânt, ca să cerceteze ce se află înainte sau rămânând în urmă, ca să privească dârele din spate. Însă toţi cei care încercau să meargă ceva mai repede erau răsplătiţi cu vorbe tăioase despre cum ar trebui să aibă grijă de animale, cuvinte muşcătoare despre cât de bine le va fi să umble pe jos dacă vor apărea trolocii. Nici Moiraine nu era cruţată de limba lui ascuţită dacă îşi lăsa iapa să iuţească pasul. Aldieb era numele iepei; în Limba Veche, „Vântuldeapus”, vântul care aducea ploile primăvara.
Cercetările Străjerului nu scoaseră la iveală nici o dovadă că ar fi urmăriţi sau că ar sta cineva la pânda. Nu vorbea decât cu Moiraine despre ceea ce vedea şi doar cu glas scăzut, ca să nu fie auzit de ceilalţi, iar femeia Aes Sedai le spunea ce anume credea de cuviinţă că trebuie să ştie. La început, Rand se uita peste umăr la fel de mult ca şi drept înainte. Nu era singurul. Perrin îşi ducea adesea mâna la secure, iar Mat călărea la început cu o săgeată pregătită în arc. Dar în spatele lor nu se vedeau nici troloci, nici siluete înveşmântate în mantii negre, iar pe cer nu se zărea niciun Draghkar. Încetul cu încetul, Rand începu să îşi spună că poate scăpaseră cu adevărat de primejdie.
Nu erau bine ascunşi, nici măcar acolo unde pădurea era deasă. Iarna era la fel de aprigă la nord de Taren ca şi în Ţinutul celor Două Râuri. Pâlcuri de pini, de brazi şi de arbuşti, ici şi colo dafini şi câteva tufe, iar în rest doar crengi despuiate, de culoare cenuşie. Nici măcar socul nu avea frunze. Doar nişte mlădiţe verzi, proaspăt răsărite, erau risipite din loc în loc pe pajiştile cafenii, greu încercate de zăpezile din iarna aceea. Şi aici creşteau mai ales urzici usturătoare, ciulini înţepători şi caişi. Pe pământul golaş mai era încă puţină zăpadă, câteva petice întunecate şi câteva troiene sub crengile joase ale copacilor. Toţi erau bine înfăşuraţi în mantii, căci lumina slabă a soarelui nu dădea pic de căldură, iar frigul nopţii era pătrunzător. Nici aici nu zburau mai multe păsări decât în Ţinutul celor Două Râuri, nici măcar corbi.