Încetineala cu care înaintau nu era deloc tihnită. Calea Nordului – Rand continua să îi spună aşa, deşi bănuia că avea un alt nume aici, la nord de Taren – încă ducea drept spre miazănoapte, dar, la stăruinţele lui Lan, drumul pe care o apucau ei şerpuia adesea prin pădure şi nu urma doar cărarea bătătorită. Un sat, o fermă sau orice alt semn al civilizaţiei îi făcea să ocolească mile întregi ca să le evite, deşi acestea erau foarte puţin numeroase. În prima zi, în afară de existenţa drumului, Rand nu văzu nici o dovadă că oamenii călcaseră vreodată în acea pădure. Se gândi că, şi de ar fi mers până la poalele Munţilor de Negură, nu ar fi fost aşa de departe de o aşezare omeneasca ca în ziua aceea.
Prima fermă pe care o văzu – o casă mare şi un hambar închis la culoare, cu acoperişuri ascuţite de stuf, un fuior de fum ieşind pe hornul de piatră – îl ului.
— Nu e deloc diferită de cele de acasă, remarcă Perrin, uitându-se cu sprâncenele încruntate la ferma din depărtare, care abia se desluşea printre copaci. Oamenii trebăluiau prin curte, neştiind încă de prezenţa călătorilor.
— Fireşte că e diferită, îl contrazise Mat. Doar că nu suntem îndeajuns de aproape cât să ne dăm seama.
— Îţi spun că nu e deloc diferită, stărui Perrin.
— Trebuie să fie. La urma urmei, suntem la nord de Taren.
— Faceţi linişte, amândoi, mormăi Lan. Nu vrem să fim văzuţi, mai ţineţi minte? Pe aici. Se îndreptă spre apus, ca să ocolească ferma printre copaci.
Uitându-se în urmă, Rand îi dădu dreptate lui Perrin. Ferma semăna foarte bine cu cele pe care le puteai vedea în Emond’s Field. Un băieţel aducea apă de la fântână, iar nişte copii mai mari aveau grijă de oi în spatele unui gard de fier. Era până şi o magazie pentru păstrarea tutunului. Dar şi Mat avea dreptate. „Suntem la nord de Taren. Trebuie să fie altfel.”
Întotdeauna se opreau când lumina încă mai stăruia pe cer, ca să aleagă un loc înclinat pentru scurgere şi la adăpost de vântul care rareori stătea de tot, cel mai adesea doar îşi schimba direcţia. Focul pe care îl făceau era mereu mic şi ascuns vederii chiar şi de la câţiva paşi şi, odată ceaiul fiert, turnau apă peste flăcări şi îngropau cărbunii.
La primul popas, înainte de apusul soarelui, Lan începu să îi înveţe pe băieţi ce să facă cu armele pe care le purtau, începu cu arcul. După ce îl văzu pe Mat înfigând trei săgeţi într-un ghem de mărimea unui cap de om de pe trunchiul crăpat al unui arbust mort, de la o distanţă de o sută de paşi, le spuse celorlalţi că e rândul lor. Perrin repetă isprava lui Mat, iar Rand, invocând flacăra şi hăul, calmul pustiu care lăsa arcul să devină parte din el, sau pe el să devină parte din arc, înfipse cele trei săgeţi ale sale una lângă alta, cu vârfurile aproape atingându-se. Mat îl bătu pe umăr, în semn de laudă.
— Acum, dacă aţi avea cu toţii arcuri, grăi Străjerul sec, apoi începu să rânjească – şi dacă trolocii s-ar învoi să nu se apropie într-atât încât să nu le puteţi folosi… Rânjetul îi pieri brusc. Să vedem ce vă pot învăţa în caz că vin atât de aproape.
Îi arătă puţin lui Perrin cum să se servească de securea cu lamă lată; să ridici securea la cineva, sau la ceva, care avea la rândul său o armă era cu totul altceva decât să tai lemne sau să o roteşti în joacă. Îl puse pe ucenicul fierar să facă mai multe exerciţii, blochează, parează, atacă, apoi făcu acelaşi lucru cu Rand şi cu sabia lui. fără salturile nebuneşti într-o parte şi alta şi fără loviturile violente pe care şi le imaginase Rand de fiecare dată când se gândise să o folosească, ci mişcări line, curgând dintr-una într-alta, aproape ca un dans.
— Nu e îndeajuns să mişti sabia, îl povăţui Lan, deşi unii cred ca e de ajuns. Mintea ţine de ea, în mare parte. Goleşte-ţi mintea, păstorule. Goleşte-o de ură sau de teamă, de orice. Mistuie-le. Ascultaţi şi voi, ceilalţi. Puteţi face acelaşi lucru cu securea sau cu arcul, cu lancea sau cu ghioaga sau chiar cu mâinile goale.
Rand se uită ţintă la el.
— Flacăra şi hăul, şopti el întrebător. Asta vrei să spui, nu-i aşa? Tatăl meu mi-a vorbit despre asta.
Străjerul îi răspunse cu o privire în care nu putea citi nimic.
— Ţine sabia cum ţi-am arătat, păstorule. Într-un ceas nu pot face dintr-un ţăran cu picioarele pline de noroi un maestru săbier, dar poate că măcar te pot împiedica să-ţi tai singur piciorul.
Rand oftă şi ţinu sabia sus, în faţa lui, cu ambele mâini. Moiraine îi privi; chipul ei nu exprima nimic, dar în seara următoare îi spuse lui Lan să continue lecţiile.
Seara mâncau întotdeauna acelaşi lucru ca la prânz şi dimineaţă, pâine nedospită, brânză şi carne uscată, doar că seara aveau ceai fierbinte în loc de apă, ca să le alunece mai lesne pe gât. Thom îi înveselea. Lan nu îl lăsa pe Menestrel să cânte la harpă sau la fluier – nu era nevoie să atragă atenţia oamenilor locului, spunea Lan –, dar cel puţin Thom făcea scamatorii şi spunea poveşti. Mara şi cei trei regi neghiobi sau una din sutele de poveşti despre Anla, Sfetnicul cel Înţelept, sau ceva plin de izbânzi şi aventuri, precum Marele Alai pornit pe urmele cornului, dar întotdeauna povestea avea un final fericit, iar eroii se întorceau cu bine acasă.
Totuşi, chiar dacă ţinutul din jur era liniştit, chiar dacă dintre copaci nu se ivea niciun troloc, iar dintre nori nu ţâşnea niciun Draghkar, lui Rand i se părea că, de fiecare când încordarea aproape că dispărea, reuşeau ei înşişi să o facă din nou simţită.
Aşa fu şi în dimineaţa în care Egwene se trezi şi începu să îşi despletească părul. Rand o privea cu coada ochiului în timp ce îşi strângea pătura. În fiecare seară, după ce focul era stins, toţi se cuibăreau sub pături, în afară de Egwene şi de Aes Sedai. Cele două femei se trăgeau întotdeauna la o parte şi vorbeau un ceas sau două, întorcându-se după ce ceilalţi adormiseră. Egwene îşi pieptănă părul – de o sută de ori. Numără mişcările în timp ce îl înşeua pe Noruţ, lega desagile şi pătura în spatele şeii. Apoi puse pieptenul deoparte, îşi trecu părul despletit peste umăr şi îşi trase gluga peste cap.
Uimit, Rand o întrebă:
— Ce faci?
Egwene îi aruncă o căutătură piezişă, dar nu răspunse. Era prima dată în două zile când îi vorbea, îşi dădu el seama, din seara pe care o petrecuseră în adăpostul de pe malul Tarenului, dar nu se opri.
— Toată viaţa ai aşteptat să îţi porţi părul împletit în coadă şi acum renunţi? De ce? Pentru că ea nu-şi împleteşte părul?
— Femeile Aes Sedai nu-şi împletesc părul, răspunse ea simplu. Cel puţin nu atâta timp cât nu vor.
— Dar tu nu eşti o Aes Sedai. Tu eşti Egwene al’Vere din Emond’s Field, iar Soborul Femeilor s-ar înfuria cumplit dacă te-ar vedea aşa.
— Nu e treaba ta ce ar face Soborul Femeilor, Rand al’Thor. Şi voi fi Aes Sedai. De îndată ce o să ajung în Tar Valon.
Rand pufni dispreţuitor.
— De îndată ce o să ajungi în Tar Valon. De ce? Lumină, spune-mi de ce. Doar nu te numeri printre Iscoadele Celui Întunecat.