— Crezi că Moiraine Sedai este una dintre ele? Aşa crezi? Se întoarse cu faţa spre el, cu pumnii încleştaţi, iar lui Rand i se păru că are de gând să îl lovească. După ce a salvat satul? După ce l-a salvat pe tatăl tău?
— Nu ştiu cine este este, dar, oricine ar fi, asta nu spune nimic despre restul femeilor Aes Sedai. Poveştile…
— Nu mai fi copil, Rand! Uită poveştile şi încrede-te în ce-ţi spun ochii.
— Am văzut cu ochii mei cum a scufundat bacul! Poţi tăgădui asta? Odată ce-ţi intră o idee în cap, nimeni nu ţi-o mai poate scoate, chiar dacă îţi arată că de fapt te lupţi cu morile de vânt. Dacă n-ai fi aşa o toantă, ţi-ai da seama!
— Toantă, da? Să-ţi spun eu vreo două vorbe, Rand al’Thor! Eşti cel mai îndărătnic, cel mai nătărău…!
— Încercaţi să treziţi pe toată lumea la zece mile în jur? întrebă Străjerul.
Stând acolo cu gura deschisă, încercând să strecoare şi el o vorbă, Rand îşi dădu brusc seama că ţipase. Amândoi ţipaseră.
Egwene se făcu stacojie până în albul ochilor, se întoarse şi plecă bodogănind un „Bărbaţii ăştia!” care îi părea adresat şi Străjerului, nu numai lui.
Rand privi cu băgare de seamă în jurul taberei. Toată lumea se uita la el, nu doar Străjerul. Mat şi Perrin, cu chipurile palide. Thom, încordat de parcă urma să o rupă la fugă sau să se lupte cu cineva. Moiraine. Pe chipul femeii Aes Sedai nu se citea nimic, dar ochii ei păreau să îi sfredelească ţeasta. Încercă disperat să îşi aducă aminte exact ce spusese despre femeile Aes Sedai şi despre Iscoadele Celui Întunecat.
— E timpul să plecăm, hotărî Moiraine.
Se întoarse spre Aldieb, iar Rand se înfioră, ca şi cum ar fi scăpat dintr-o capcană. Se întrebă dacă scăpase cu adevărat.
Două seri mai târziu, când focul ardea mocnit, Mat îşi linse ultimele fărâme de brânză de pe degete şi rosti:
— Ştii, cred că nu mai sunt pe urmele noastre.
Lan era undeva în noapte, aruncând o ultimă privire în jur, Moiraine şi Egwene se trăseseră deoparte ca să vorbească. Thom moţăia trăgând din pipă, iar cei tineri se bucurau singuri de foc.
Perrin, care răscolea leneş cărbunii, răspunse.
— Dacă nu mai sunt pe urmele noastre, atunci de ce Lan cercetează în continuare?
Aproape adormit, Rand se întoarse pe partea cealaltă, cu spatele la foc.
— I-am pierdut de la Taren Ferry.
Mat se întinse pe spate, cu mâinile împreunate la ceafă, uitându-se la cerul luminat de lună.
— Dacă au fost vreodată cu adevărat pe urmele noastre.
— Crezi că Draghkarul ne urmărea pentru că îi plăcea de noi? întreba Perrin.
— Eu zic că mai bine nu ne-am mai face griji din pricina trolocilor şi a celorlalţi, continuă Mat ca şi cum Perrin nu ar fi spus nimic, şi am începe să ne gândim că vedem lumea. Am ajuns în locul de unde vin poveştile. Cum credeţi că arată un oraş adevărat?
— Mergem la Baerlon, mormăi Rand somnoros, dar Mat pufni dispreţuitor.
— E bine şi la Baerlon, dar am văzut harta cea veche pe care o are jupân al’Vere. Dacă am coti spre miazăzi, am ajunge la Caemlyn, iar drumul duce direct la Illian, ba chiar mai departe.
— Şi ce are Illian aşa de nemaipomenit? întrebă Perrin, căscând.
— În primul rând, răspunse Mat, nu e plin de Aes Se…
Se lăsă tăcerea, iar Rand se trezi brusc. Moiraine se întorsese mai devreme. Era şi Egwene cu ea, dar privirile lor erau aţintite asupra femeii Aes Sedai, care stătea în picioare la marginea cercului de lumină pe care îl arunca focul. Mat rămase culcat, cu gura încă deschisă, uitându-se ţintă la ea. Ochii lui Moiraine reflectau lumina ca nişte pietre netede şi întunecate. Rand se pomeni întrebându-se de cât timp stătea acolo.
— Flăcăii doar… începu Thom, dar Moiraine îl întrerupse.
— Câteva zile de răgaz şi sunteţi gata să renunţaţi. Vocea ei calmă, domoală contrasta puternic cu ochii săi. O zi sau două de linişte şi aţi uitat deja de Noaptea Iernii.
— Nu am uitat, răspunse Perrin. Doar că…
Tot fără să ridice glasul, Moiraine îl luă ca şi pe Menestrel.
— Aşa gândiţi toţi? Sunteţi toţi gata să fugiţi la Illian şi să uitaţi de troloci, de Jumate-Oameni şi de Draghkar? Îşi plimbă privirea de la unul la altul – strălucirea aceea ca de piatră care contrasta cu tonul firesc al vocii îl neliniştea pe Rand – dar nu dădu nimănui nici o şansă să vorbească. Cel Întunecat este pe urmele voastre, ale unuia dintre voi sau ale tustreilor şi, dacă vă las să vă duceţi unde vreţi, va pune mâna pe voi. Mă împotrivesc la tot ce vrea Cel Întunecat, aşa că ascultaţi şi nu vă îndoiţi de adevărul a ceea ce spun. O să vă distrug cu mâna mea înainte să îl las pe Cel Întunecat să vă prindă.
Vocea ei, atât de monotonă, fu cea care îl convinse pe Rand. Femeia Aes Sedai va face întocmai ce spusese, dacă va crede că e necesar. Adormi greu în noaptea aceea, şi nu fu singurul. Nici Menestrelul nu începu să sforăie decât târziu, mult după ce se stinseseră şi ultimii cărbuni. De data asta, Moiraine nu îi ajută.
Discuţiile din fiecare noapte dintre Egwene şi Aes Sedai erau o suferinţă pentru Rand. De fiecare dată când se pierdeau în întuneric, departe de ceilalţi, ca să nu fie auzite, se întreba ce îşi spun, ce fac. Ce îi făcea femeia Aes Sedai lui Egwene?
Într-o noapte, aşteptă până când toţi oamenii se culcară, iar sforăitul lui Thom se auzea ca un fierăstrău muşcând din trunchiul unui stejar. Apoi se strecură afară din tabără, înfăşurându-se în pătură. Folosindu-se de toată îndemânarea dobândită pe vremea când vâna iepuri, se mişcă odată cu umbrele aruncate de lună până când reuşi să se ghemuiască la rădăcina unui arbust înalt, cu frunze late şi vânjoase, îndeajuns de aproape ca să le audă pe Moiraine şi pe Egwene, care stăteau pe un buştean la lumina unui mic felinar.
— Întreabă, spunea Moiraine, şi, dacă îţi pot spune acum, o să-ţi răspund. Înţelege că sunt multe lucruri pentru care nu eşti încă pregătită, lucruri pe care nu le poţi învăţa înainte să fi învăţat altele, care la rândul lor cer să înveţi multe altele înainte. Dar întreabă ce doreşti să ştii.
— Cele Cinci Puteri, rosti Egwene încetişor. Pământul, Vântul, Focul, Apa şi Spiritul. Mi se pare că nu e drept ca bărbaţii să fi fost cei mai puternici stăpânitori ai Pământului şi ai Focului. De ce trebuia ca ei să aibă cele mai de temut Puteri?
Moiraine râse.
— Asta crezi, copila mea? E vreo stâncă atât de tare încât vântul şi apa să nu o distrugă, e vreun foc atât de puternic încât apa să nu-l înăbuşe sau vântul să nu-l stingă?
Egwene tăcu o vreme, scormonind cu degetele de la picioare în pământ.
— Ei… ei au fost cei care… care au încercat să îi elibereze pe Cel Întunecat şi pe Rătăciţi, nu-i aşa? Bărbaţii Aes Sedai. Răsuflă adânc şi continuă, mai repede. Femeile nu au luat parte la asta. Bărbaţii sunt cei care au fost atinşi de nebunie şi au frânt lumea.
— Ţi-e teamă, răspunse Moiraine încruntată. Dacă ai fi rămas în Emond’s Field, ai fi devenit Meştereasă mai târziu. Asta era planul lui Nynaeve, nu-i aşa? Sau ai fi făcut parte din Soborul Femeilor şi te-ai fi ocupat de treburile din Emond’s Field în timp ce bărbaţii din Sfatul Satului ar fi crezut că fac ei acest lucru. Dar tu ai făcut ceea ce era de neînchipuit. Ai plecat din Emond’s Field, din Ţinutul celor Două Râuri, în căutare de aventură. Ai vrut să faci asta, dar în acelaşi timp ţi-e teamă. Şi refuzi cu încăpăţânare să te laşi biruită de frică. Altfel nu m-ai fi întrebat cum poate deveni cineva Aes Sedai. Altminteri nu te-ai fi lepădat de toate obiceiurile şi rânduielile.