— Nu, protestă Egwene. Nu mi-e teamă. Vreau să devin şi eu Aes Sedai.
— Ar fi fost mai bine să-ţi fie frică, dar sper că n-o să-ţi schimbi părerea. Puţine femei mai sunt astăzi înzestrate pentru o astfel de iniţiere şi încă şi mai puţine vor să o facă. Moiraine vorbea ca şi cum ar fi început să gândească acum cu voce tare. Cu siguranţă n-au fost niciodată două în acelaşi sat. Sângele vechi este într-adevăr încă puternic în Ţinutul celor Două Râuri.
Rand se foi în umbră. O rămurică îi trosni sub picioare, îngheţă, începu să transpire şi îşi ţinu răsuflarea, dar niciuna dintre femei nu se uită în jur.
— Două? exclamă Egwene. Cine mai e? Kari? Kari Thane? Lara Ayellan?
Moiraine plescăi din buze, exasperată, apoi spuse cu asprime:
— Uită că am zis aşa ceva. Mă tem că ea o va lua pe alt drum. Îngrijeşte-te de tine. Calea pe care ai ales-o nu e deloc uşoară.
— Nu o să fac cale întoarsă, zise Egwene.
— Cum vrei. Dar tot vrei să fii liniştită, iar eu nu te pot ajuta, nu aşa cum ai vrea.
— Nu înţeleg.
— Tu vrei să ştii că femeile Aes Sedai sunt bune şi pure, că bărbaţii cei cumpliţi din legende au provocat Frângerea Lumii, nu femeile. Da, bărbaţii au fost vinovaţi, dar nu erau mai necruţători decât alţii. Erau atinşi de nebunie, nu ticăloşi. Femeile Aes Sedai pe care le vei întâlni în Tar Valon sunt fiinţe omeneşti, la fel ca orice alte femei, doar puterea cu care suntem înzestrate ne face diferite. Sunt curajoase şi fricoase, voinice şi slabe, blânde şi crude, apropiate şi reci. Dacă devii Aes Sedai, firea ta nu se schimbă.
Egwene răsuflă adânc.
— Cred că de asta mi-era teamă, că o să fiu schimbată de Putere. Mi-era teamă şi de troloci. Şi de Pierit. Şi… Moiraine Sedai, în numele Luminii, de ce au venit trolocii în Emond’s Field?
Moiraine îşi roti capul şi privi ţintă la locul unde se ascundea Rand. Nu mai îndrăzni să răsufle; privirea ei era la fel de neîndurătoare ca atunci când îi ameninţase şi i se părea că putea pătrunde prin ramurile groase ale copacului. „Lumină, ce o să facă dacă mă prinde ascultând?”
Încercă să se dea înapoi, să se piardă în umbrele mai întunecate. Îşi ţinea privirea aţintită asupra femeilor şi se împiedică de o rădăcină; de-abia izbuti să îşi recapete echilibrul şi să nu se rostogolească în tufişurile uscate, unde trosnetul ca de artificii al crengilor l-ar fi dat de gol. Gâfâind, se îndepărtă anevoie, în patru labe, reuşind să nu scoată niciun zgomot, mai mult din întâmplare decât pentru că ar fi făcut ceva. Inima îi bătea atât de puternic, încât credea că o să-i trădeze prezenţa. „Neghiobule! Să tragi cu urechea la ce spune o Aes Sedai!”
Ajungând înapoi la locul unde dormeau ceilalţi, izbuti să se strecoare în tăcere printre ei. Lan se mişcă atunci când se întinse pe jos şi îşi trase pătură pe el, dar se culcă din nou, oftând. Se întorsese doar pe partea cealaltă în somn. Rand răsuflă uşurat.
Câteva clipe mai târziu, Moiraine se ivi din noapte şi se opri într-un loc de unde putea cerceta siluetele adormite. Lumina lunii urzea o aureolă în jurul ei. Rand închise ochii şi respiră regulat, rămânând în acelaşi timp cu urechile ciulite în caz că paşii s-ar fi apropiat. Dar nu se întâmplă nimic. Când deschise din nou ochii, Moiraine plecase.
Când, în cele din urmă, adormi, somnul îi fu agitat şi plin de vise în care toţi bărbaţii din Emond’s Field pretindeau că sunt Dragonul Renăscut, iar toate femeile aveau în păr pietre albastre, precum cea pe care o purta Moiraine; se trezi asudat. Nu mai încercă niciodată să tragă cu urechea la ce vorbeau Moiraine şi Egwene.
În cea de a şasea zi, renunţară la pasul domol şi iuţiră ritmul. Soarele fără căldură se strecura încetişor spre vârfurile copacilor, în timp ce o mână de nori subţiri pluteau spre miazănoapte. Vântul izbucni câteva clipe în rafale, iar Rand îşi strânse mantia în jurul umerilor, mormăind ceva în barbă. Se întrebă dacă vor mai ajunge vreodată la Baerlon. Dacă judeca după distanţa pe care o străbătuseră, era mai mult decât suficient ca să ajungă de la Taren Ferry la Râul Alb, dar, de fiecare dată când era întrebat, Lan spunea că e doar o călătorie scurtă, care de-abia dacă merita acest nume. Rand nu mai înţelegea nimic.
Lan se ivi în faţa lor întorcându-se din pădure, de la una din cercetările sale. Smuci de hăţuri şi i se alătură lui Moiraine, cu capul aplecat spre ea.
Rand făcu o strâmbătură, dar nu puse nici o întrebare. Lan refuza pur şi simplu să bage în seamă astfel de întrebări.
Dintre ceilalţi, doar Egwene păru că remarcă întoarcerea lui Lan, aşa de obişnuiţi erau acum cu toate astea, dar şi ea se ţinu deoparte. Era adevărat că Moiraine Sedai începuse să se poarte ca şi cum Egwene ar fi fost răspunzătoare de cei din Emond’s Field, dar asta nu însemna că avea dreptul să îi ceară Străjerului să spună ce văzuse. Perrin ducea arcul lui Mat, învăluit în acea tăcere îngândurată care părea a pune din ce în ce mai mult stăpânire pe ei pe măsură ce se îndepărtau de Ţinutul celor Două Râuri. Mersul lin al cailor îi îngăduia lui Mat să încerce să jongleze cu trei pietricele sub privirea vigilentă a lui Thom Merrilin. Menestrelul le dăduse lecţii în fiecare seară, ca şi Lan.
Lan isprăvi ce avea de spus lui Moiraine, şi ea se întoarse în şa ca să se uite la cei din spate. Rand încercă să nu se crispeze când îl cercetă cu privirea. Ochii ei zăboviseră oare asupra lui puţin mai mult decât asupra celorlalţi? Avea sentimentul neliniştitor că Moiraine ştia cine ascultase în întuneric în noaptea aceea.
— Hei, Rand, strigă Mat, pot să jonglez cu patru! Rand îi făcu semn cu mâna, dar fără să se întoarcă. Ţi-am spus că o să ajung la patru înaintea ta. Uite!
Ajunseseră în vârful unui mic deal şi la picioarele lor, la nici o milă, printre copacii goi şi umbrele lungi ale serii, se întindea Baerlon. Rand deschise gura, încercând să zâmbească şi să se uite cu gura căscată în acelaşi timp.
Un zid din buşteni, de aproape douăzeci de picioare înălţime, înconjura oraşul şi, din loc în loc, pe toată lungimea lui, erau turnuri de pază, tot din lemn. În interiorul zidurilor, acoperişuri de ardezie şi de ţiglă scânteiau în lumina soarelui care apunea, iar rotocoale de fum se ridicau din coşuri. Sute de hornuri. Nu se vedea niciun acoperiş de stuf. Doua drumuri late porneau din oraş, unul spre răsărit, celălalt spre apus, şi pe fiecare dintre ele erau cel puţin zece căruţe cu coviltir şi de două ori mai multe care trase de boi ce se îndreptau greoi spre porţile oraşului. Fermele erau împrăştiate în tot oraşul, mai numeroase la miazănoapte, în timp ce numai câteva se iţeau pe ici, pe colo în pădurea de la miazăzi, dar, dacă ar fi fost după Rand, ar fi putut să nu existe deloc. „E mai mare decât Emond’s Field, şi Dealul Străjii, şi Deven Ride la un loc! Şi poate şi decât Taren Ferry.”
— Deci aşa arată un oraş, murmură Mat, aplecându-se peste gâtul calului ca să vadă mai bine.
Perrin nu făcu decât să scuture din cap.
— Cum se poate să trăiască atâţia oameni într-un singur loc?
Egwene se mulţumi să privească. Thom Merrilin se uită la Mat, apoi dădu ochii peste cap şi pufni nemulţumit.
— Oraş! zise el dispreţuitor.
— Şi tu, Rand? întreba Moiraine. Ce crezi, acum că vezi Baerlonul pentru prima oară?
— Cred că e foarte departe de casă, grăi el încetişor, iar Mat scoase un hohot de râs ascuţit.
— Trebuie să mergem şi mai departe, continua Moiraine. Mult mai departe. Dar nu aveţi de ales, dacă nu vreţi să fugiţi, să vă ascundeţi şi să fugiţi din nou tot restul vieţii. Şi scurte v-ar fi vieţile. Trebuie să vă aduceţi aminte de asta când drumul vi se pare greu. Nu aveţi de ales.