Rand schimbă o privire cu Mat şi cu Perrin. Judecând după chipurile lor, se gândeau la acelaşi lucru ca el. Cum putea să le mai vorbească despre alegere după tot ce le spusese înainte? „Aes Sedai a ales în locul nostru.”
Moiraine vorbi mai departe ca şi cum nu şi-ar fi dat seama ce gândesc.
— Aici încep din nou primejdiile. Fiţi atenţi la ce spuneţi între aceste ziduri. Şi mai ales nu aduceţi vorba de troloci, Jumate-Oameni sau altele asemenea. Nu trebuie nici măcar să vă gândiţi la Cel Întunecat. Sunt mulţi în Baerlon cărora femeile Aes Sedai le plac chiar mai puţin decât celor din Emond’s Field şi s-ar putea să fie şi Iscoade ale Celui Întunecat pe aici.
Egwene căscă gura de uimire, iar Perrin mormăi ceva. Mat se albi la faţă, dar Moiraine continuă nepăsătoare:
— Trebuie să trecem cât mai neobservaţi.
Lan îşi schimbă mantia în nuanţe de cenuşiu şi verde cu una de un cafeniu închis, mai puţin bătătoare la ochi, deşi dintr-o stofă fină şi bine croită. Îşi vârî mantia în culori schimbătoare într-o desagă.
— Aici avem alte nume, îi anunţă Moiraine. Eu sunt cunoscută sub numele de Alys, iar Lan, drept Andra. Să nu uitaţi asta. Bine. Haideţi să intrăm în oraş înainte de căderea nopţii. Porţile Baerlonului sunt închise de la apusul soarelui până în zori.
Lan îi conduse până la poalele dealului şi apoi prin pădure, spre zidul de lemn. Drumul trecea pe lângă câteva ferme – niciuna nu era prea aproape şi niciunul dintre oamenii care îşi terminau treburile pe lângă casă nu păru să îi observe pe călătorii care ajunseră la porţile grele de lemn închise cu drugi de fier negru. Erau ferecate, cu toate că soarele nu apusese încă.
Lan se apropie de zid şi trase de o funie tocită care atârna lângă porţi. De partea cealaltă a zidului se auzi un dangăt de clopot. Deodată, de sub o tichie ponosită de pânză se ivi un chip zbârcit, care se uită iscoditor în jos de pe partea cealaltă a zidului, privindu-i mânios printre vârfurile retezate a doi buşteni, de undeva de deasupra capetelor lor.
— Hei, ce-i asta? E prea târziu ca să deschid poarta. Prea târziu, am spus. Duceţi-vă la poarta Whitebridge dacă vreţi să…
Iapa lui Moiraine făcu vreo câţiva paşi într-o parte, aşa că bărbatul de pe zid o vedea acum desluşit. Dintr-odată, zbârciturile de pe faţă luară forma unui zâmbet ştirb şi omul păru să şovăie – nu ştia dacă să vorbească sau să îşi facă datoria.
— Nu ştiam că dumneata eşti, jupâneasă. Aşteptaţi. Cobor imediat. Aşteptaţi numai puţin. Vin. Vin.
Capul nu se mai zări, dar Rand îi auzea încă strigătele înăbuşite prin care le spunea să stea pe loc, că vine. Scârţâind din toate balamalele, ca şi cum nu mai fusese folosita de multă vreme, poarta din dreapta se deschise încetişor înspre afară.
Nu de tot însă, ci doar cât să poată trece un cal; paznicul îşi vârî capul prin crăpătură, le aruncă iar un zâmbet ştirb şi se dădu din drum. Moiraine intră după Lan, cu Egwene în spatele ei.
Rand îl mână pe Noruţ în urma Belei şi se trezi pe o stradă îngustă cu garduri mari de lemn şi acareturi înalte, fără ferestre, cu porţile zăvorâte. Moiraine şi Lan descălecaseră deja şi vorbeau cu paznicul cu faţa smochinită, aşa că Rand coborî şi el de pe cal. Omuleţul, îmbrăcat într-o mantie şi un surtuc pline de cârpituri, îşi mototolea tichia în mână şi dădea din cap când vorbea. Îi privi cercetător pe cei care descălecau în spatele lui Lan şi al lui Moiraine şi clătină din cap.
— Oameni din Ţinutul de Jos. Rânji. Ce faci, jupâneasa Alys, ai început să aduni oameni din Ţinutul de Jos cu fân în păr? Îl măsură apoi cu privirea şi pe Thom Merrilin. Tu nu eşti păstor. Mi-aduc aminte că ţi-am dat drumul înăuntru acum câteva zile. Da, da, aşa e. Ei, Menestrelule, nu prea le-au plăcut scamatoriile tale pe acolo, nu-i aşa?
— Sper că ai ţinut minte să uiţi că ne-ai lăsat să trecem pe aici, jupân Avin, grăi Lan, vârând o monedă în mâna liberă a paznicului. Şi că ne-ai lăsat să intrăm din nou.
— Nu e nevoie, jupân Andra. Nu e nevoie. Mi-aţi dat destul când aţi plecat. Destul. Cu toate acestea, Avin făcu banul să dispară, cu tot atâta iscusinţă ca un Menestrel. N-am spus nimănui, şi nici n-o să spun. Mai ales nu Mantiilor Albe, termină el, încruntat.
Îşi ţuguie buzele ca să scuipe, apoi îi aruncă o privire lui Moiraine şi se mulţumi să înghită în sec. Rand clipi, dar nu spuse nimic. Şi ceilalţi făcură la fel, deşi pentru Mat nu fu prea uşor. „Copiii Luminii”, îşi spuse Rand gânditor. În poveştile pe care le spuneau neguţătorii ambulanţi, marii neguţători şi gărzile lor, Copiii Luminii erau priviţi fie cu admiraţie, fie cu ură, dar un lucru era sigur: aceştia le urau pe Aes Sedai la fel de mult ca pe Iscoadele Celui Întunecat. Se întrebă dacă asta nu însemna necazuri şi mai mari.
— Copiii Luminii sunt în Baerlon? îl trase Lan de limbă.
— De bună seama. Paznicul îşi bălăbăni capul. Dacă-mi aduc bine aminte, au sosit chiar în ziua în care aţi plecat. Pe aici nimeni nu-i suferă. Dar, fireşte, cei mai mulţi nu îndrăznesc să spună asta.
— Au zis de ce au venit? întreba Moiraine încordată.
— De ce au venit, jupâneasă? Avin era atât de uimit, încât uită să scuture din cap. Sigur că au zis de ce… Ah, am uitat. Aţi fost în Ţinutul de Jos. Fireşte că n-aţi auzit decât behăitul oilor. Zic că au venit din pricina celor ce se întâmplă în Ghealdan. Dragonul – mă rog, ăla care îşi spune Dragonul. Spun că face numai rele – şi se prea poate ca aşa să fie – şi că au venit să îl pună cu botul pe labe. Numai că el e în Ghealdan, nu aici. Eu cred că spun asta doar ca să pară că au de ce să-şi bage nasul în treburile oamenilor. Deja am văzut Colţul Dragonului pe nişte porţi.
De data asta chiar scuipă.
— Aţi avut multe necazuri din pricina lor? întrebă Lan, iar Avin clătină cu tărie din cap.
— Cred c-ar fi vrut, dar Guvernatorul nu are deloc încredere în ei. Se împotriveşte să-i lase să intre mai mulţi de zece odată; şi ce-i înfurie chestia asta! Am auzit că restul au o tabără puţin mai la miazănoapte. Pun prinsoare că fermierii le tot dau târcoale. Cei care intră în oraş se fâţâie de colo până colo în mantiile alea lungi ale lor şi se uită îngâmfaţi la oamenii cinstiţi. Păşiţi în Lumina, le zic, şi e ordin. De câteva ori aproape că s-au luat la bătaie cu minerii, căruţaşii, topitorii şi ăilalţi, chiar şi cu Straja, dar Guvernatorul vrea să fie linişte, şi până acum aşa a fost. Dacă vor să nimicească răul, mă întreb de ce nu se duc în Saldaea. Am auzit că au necazuri pe acolo. Ori de ce nu în Ghealdan? Oamenii spun că a fost o luptă mare acolo. Mare de tot.
Moiraine trase uşor aer în piept.
— Am auzit că spre Ghealdan se îndreptau nişte femei Aes Sedai.
— Da, aşa e, jupâneasă. Capul lui Avin începu din nou să se bălăbăne. S-au dus în Ghealdan şi din pricina asta a început lupta, sau cel puţin aşa am auzit. Oamenii zic că unele dintre Aes Sedai au murit. Poate că au murit toate. Ştiu că unii nu ţin cu femeile Aes Sedai, dar eu mă întreb, cine altcineva poate opri Dragonul fals? Ei? Şi neghiobii ăştia afurisiţi care cred că pot să fie ei bărbaţi Aes Sedai sau ceva de felul ăsta. Ce ne facem cu ei? Sunt şi unii care spun – nu Mantiile Albe, de bună seamă, şi nici eu, alţii – că poate ăsta e într-adevăr Dragonul Renăscut. Aud că poate face tot soiul de lucruri. Se serveşte de Puterea Supremă. Sunt mii care îl urmează.
— Nu fi nerod, se răsti Lan la el, iar chipul lui Avin căpătă o mină jignită.
— Spun ce am auzit şi eu, bine? Doar ce am auzit, jupâne Andra. Unii spun că îşi trimite oştirile spre răsărit şi miazăzi, spre Tear. Vocea îi deveni gravă. Cică le ar spune Seminţia Dragonului.