— Numele nu înseamnă mare lucru, răspunse Moiraine calm. Dacă o neliniştise ceva din ceea ce auzise, nu lăsa să se vadă nimic. Nimic nu te împiedică să-ţi numeşti propriul catâr Seminţia Dragonului, dacă ai chef.
— Nu prea cred, jupâneasă. Avin râse înfundat. Nu şi dacă Mantiile Albe sunt prin preajmă. Şi socotesc că nici altora nu le-ar prea plăcea un nume ca ăsta. Înţeleg eu ce vrei să spui, jupâneasă, dar nu… Nu catârul meu.
— O hotărâre înţeleaptă, neîndoielnic, rosti Moiraine. Acum e vremea să plecăm.
— Şi să nu-ţi faci griji, jupâneasă, striga Avin, clătinând din cap, n-am văzut pe nimeni.
Se repezi spre poartă şi începu să o smucească înspre el ca să o închidă la loc.
— N-am văzut pe nimeni, n-am văzut nimic.
Poarta se închise cu o bufnitură, şi Avin coborî drugul de fier cu o funie.
— De fapt, jupâneasă, poarta asta n-a mai fost deschisă de câteva zile.
— Să te scalde Lumina, Avin, grai Moiraine.
Apoi trecu în frunte; ceilalţi o urmară şi se îndepărtară încet de poartă. Rand se uită o dată în spate şi îl văzu pe Avin stând încă în faţa porţii. Părea că lustruieşte un ban cu poalele mantiei şi râde înfundat.
Drumul îi purtă pe uliţe de pământ bătătorit pe care de-abia dacă ar fi încăput doua căruţe, fără oameni, pe marginea cărora se ridicau acareturi şi, din când în când, garduri înalte de lemn. Rand merse o vreme lângă Menestrel.
— Thom, ce era toată povestea aia despre Tear şi Seminţia Dragonului? Tear este un oraş îndepărtat, lângă Marea Furtunilor, nu-i aşa?
— Ciclul Karaethonului, răspunse Thom tăios.
Rand clipi. Profeţiile Dragonului.
— Nimeni nu spune… poveştile astea în Ţinutul celor Două Râuri. În orice caz, nu în Emond’s Field. Meştereasa i-ar jupui de vii pe cei care ar îndrăzni să facă una ca asta.
— Nu m-ar mira din partea ei, glăsui Thom sec.
Îi aruncă o privire lui Moiraine, care era în faţă, lângă Lan, văzu că nu-l poate auzi şi continuă.
— Tear este cel mai mare port de la Marea Furtunilor, iar Stânca din Tear este fortăreaţa care păzeşte intrarea în port. Se spune că Stânca a fost prima fortăreaţă înălţată după Frângerea Lumii şi că nu a fost niciodată cucerită, deşi nenumărate armate au încercat să o ia în stăpânire. Una dintre Profeţii spune că Stânca din Tear nu va cădea decât atunci când Seminţia Dragonului va ajunge acolo. Alta spune că Stânca nu va putea fi cucerită decât atunci când Sabia-Care-Nu-Poate-Fi-Atinsă se va afla în mâna Dragonului. Thom zâmbi silit. Dacă Stânca este doborâtă, va fi semn că, într-adevăr, Dragonul a renăscut. Fie ca Stânca să rămână în picioare până când eu voi ajunge ţărână.
— Sabia-Care-Nu-Poate-Fi-Atinsă?
— Aşa se spune. Nu ştiu dacă e vorba chiar despre o sabie. Dar, orice ar fi, se află în Inima Stâncii, citadela din mijlocul fortăreţei. În afară de înalţii Seniori din Tear, nimeni altcineva nu poate pătrunde acolo, iar ei nu vorbesc niciodată despre ceea ce se află înăuntru. Cel puţin nu cu menestrelii.
Rand se încruntă.
— Stânca nu poate fi doborâtă până când Dragonul nu are sabia, dar cum se poate să o aibă fără ca Stânca să fi căzut deja? Se crede cumva că Dragonul trebuie să fie unul dintre înalţii Seniori din Tear?
— Nu prea cred, răspunse Menestrelul sec. Cei din Tear urăsc tot ce are de-a face cu Puterea, mai mult chiar decât cei din Amador, iar Amador este cetatea Copiilor Luminii.
— Atunci cum se poate împlini Profeţia? întreba Rand. Aş vrea eu ca Dragonul să nu renască niciodată, dar o profeţie care nu se poate împlini nu are nici o noimă. Pare o poveste menita să-i facă pe oameni să creadă că Dragonul nu va renaşte niciodată. Aşa e?
— Pui prea multe întrebări, băiete, mormăi Thom. O profeţie care s-ar împlini cu uşurinţă n-ar valora nici ea mare lucru, nu-i aşa? Pe neaşteptate vocea i se învioră. Ei, am ajuns. Nu ştiu unde, dar am ajuns.
Lan se oprise lângă un gard de lemn cât un stat de om, care semăna cu toate celelalte pe lângă care trecuseră. Încerca să îşi strecoare lama pumnalului printre două scânduri. Deodată scoase un mormăit satisfăcut, trase şi o bucată din gard ieşi în afară ca o poartă. De fapt, era o poartă adevărată, îşi dădu Rand seama, doar că era făcută să se deschidă numai din partea cealaltă. Se vedea după zăvorul de metal pe care Lan îl ridicase cu pumnalul.
Moiraine intră numaidecât, trăgând-o pe Aldieb după ea. Lan îi zori pe ceilalţi să o urmeze şi intră şi el ultimul, închizând poarta după el.
De partea cealaltă a gardului, Rand se trezi în curtea din spate a unui han. Dinspre bucătărie se auzea zarvă şi zăngănit de străchini, dar ceea ce îl uimi fu mărimea hanului: era de două ori mai mare decât hanul Izvorul de Vin şi, în plus, avea patru caturi. Mai mult de jumătate dintre ferestre erau luminate acum, când se lăsa întunericul. Îl uimea acest oraş care adăpostea atâţia străini.
De abia intraseră în curte, când trei bărbaţi cu şorţuri din pânză groasă şi murdară apărură în poarta mare şi boltită a grajdului imens. Unul dintre ei, un individ vânos, singurul care nu avea un hârleţ în mână, se îndreptă spre ei, dând din mâini.
— Ei, voi! Nu puteţi intra pe aici! Trebuie să mergeţi prin faţă!
Lan duse din nou mâna spre pungă, dar, chiar în acea clipă, un alt bărbat, la fel de trupeş ca jupân al’Vere, ieşi în grabă din han. Deasupra urechilor avea câteva smocuri de păr alb, iar şorţul lui de un alb strălucitor arăta că trebuie să fie hangiul.
— E în ordine, Mutch, strigă bărbatul care tocmai sosise. E în ordine. Oamenii ăştia sunt oaspeţii noştri. Îi aşteptam. Hai, ai grijă de caii lor. Mare grijă.
Mutch lăsă capul în jos, posac, apoi îi chema pe cei doi tovarăşi ai lui să vină să-l ajute. Rand şi ceilalţi îşi dădură iute jos de pe cai desagile şi păturile făcute sul, iar hangiul se întoarse spre Moiraine. Se înclină adânc în faţa ei şi îi vorbi, zâmbindu-i sincer.
— Fii bine venită, jupâneasă Alys. Fii bine venită. Sunt bucuros să vă văd, pe dumneata şi pe jupân Andra. Foarte bucuros. Ne-au lipsit vorbele voastre pline de înţelepciune. Da, aşa e. Trebuie să recunosc că mi-am făcut griji ştiind că mergeţi în Ţinutul de Jos. Vreau să zic, în astfel de împrejurări, cu vremea care a luat-o razna şi lupii care urlă noaptea chiar sub zidurile oraşului.
Deodată îşi lovi palmele de pântecele rotund şi clătină din cap.
— Eu stau aici şi trăncănesc în loc să vă duc înăuntru. Haideţi, haideţi. Mâncare fierbinte şi paturi calde, asta cred că vreţi. Şi aici e cel mai bun loc din Baerlon pentru aşa ceva. Cu adevărat cel mai bun.
— Şi o baie caldă, nu-i aşa, jupân Fitch? spuse Moiraine, iar Egwene îi ţinu isonul cu înflăcărare.
— Oh, da.
— Baie? repetă hangiul. Fireşte, cea mai buna şi mai fierbinte din Baerlon. Haideţi. Fiţi bine veniţi la hanul Cerbul şi Leul. Fiţi bine veniţi în Baerlon.
14
La Cerbul şi Leul
Înăuntru, hanul era la fel de plin pe cât o arătaseră zgomotele auzite de afară, şi poate chiar mai mult de atât. Călăreţii din Emond’s Field îl urmară pe jupân Fitch pe uşa din spate, iar în scurtă vreme cu toţii se văzură nevoiţi să se strecoare pe lângă şi printre şiruri neîntrerupte de bărbaţi şi femei cu şorţuri lungi, care purtau deasupra capului platouri cu mâncare şi tăvi cu băuturi. Servitorii murmurau scuze repezite atunci când tăiau drumul cuiva, dar nu încetineau nici măcar cu un pas. Un bărbat asculta poruncile grăbite ale jupânului Fitch şi dispăru în fugă.