— Mi-e teamă că hanul e aproape plin, îi spuse hangiul lui Moiraine. Nu mai am aproape niciun loc. În fiecare han din oraş e la fel. Cu iarna asta care a fost… ce să zic, de îndată ce s-a dezgheţat îndeajuns pentru ca lumea să poată coborî din munţi, am fost potopiţi –, da, ăsta-i cuvântul – potopiţi de oameni veniţi din mine şi topitorii, cu tot felul de poveşti îngrozitoare. Lupi… şi chiar mai rău. Soiul de poveşti pe care le spun oamenii care toată iarna au stat ferecaţi. Cred că sus acolo n-a mai rămas nimeni, au venit cu toţii încoace. Dar nu vă fie teamă. Suntem cam înghesuiţi, dar pentru dumneavoastră şi jupân Andra voi face tot ce pot. Şi pentru prietenii dumitale, fireşte.
În timp ce vorbea, arunca priviri furişe spre Rand şi spre ceilalţi; în afara de Thom, îmbrăcămintea îi arata drept oameni de la ţară, şi chiar şi mantia de Menestrel a lui Thom îl făcea să fie un tovarăş neobişnuit de călătorie pentru „jupâneasa Alys” şi „jupân Andra”.
— Staţi liniştiţi, o să fac tot ce pot.
Rand se holbă la agitaţia din jurul său şi încercă să facă în aşa fel încât să nu fie călcat pe picioare; spre deosebire de el, servitorii de la han nu păreau să fie în vreun pericol. Băiatul îşi tot amintea cum jupân al’Vere şi nevasta lui reuşeau să se ocupe singuri de han cu puţin ajutor, când şi când, din partea fetelor lor.
Mat şi Perrin îşi tot întorceau privirile, plini de interes, spre sala mare, din care, de câte ori se deschidea uşa înaltă din capătul încăperii, se revarsă un potop de râsete, cântece şi strigături vesele. Mormăind ceva cum că trebuie să afle noutăţile, Străjerul dispăru, fără multe vorbe, prin uşa batantă, înghiţit pe dată de valul de voioşie.
Rand ar fi vrut să-l urmeze, dar încă şi mai mult avea nevoie de o baie. Dinspre partea lui, s-ar fi bucurat chiar atunci de prezenţa altor oameni şi de hazul lor, dar sala cea mare l-ar fi apreciat mai mult după ce se spăla. Pesemne că Mat şi Perrin simţeau acelaşi lucru – Mat se tot scărpina, pe furiş.
— Jupân Fitch, începu Moiraine, înţeleg că sunt Copii ai Luminii în Baerlon. Crezi că e cu putinţă să avem necazuri?
— A, jupâneasă Alys, nu vă îngrijoraţi din cauza asta. Se ocupă cu şmecheriile lor dintotdeauna. Pretind că există o Aes Sedai în oraş.
Moiraine ridică dintr-o sprânceană, iar hangiul îşi desfăcu braţele îndesate.
— Nu vă îngrijoraţi câtuşi de puţin. Au mai încercat-o şi altădată. Nu există Aes Sedai în Baerlon, iar Guvernatorul ştie foarte bine. Mantiile Albe astea cred că dacă aduc o Aes Sedai, adică o femeie despre care pretind că ar fi Aes Sedai, oamenii o să-i lase să intre cu toţii în oraş. Mă rog, cred că unii ar face-o. Unii. Dar cei mai mulţi ştiu ce pun la cale Mantiile Albe, şi-l sprijină pe Guvernator. Nimeni nu vrea să vadă o biată bătrână chinuită numai pentru ca ei să aibă un motiv să facă scandal.
— Mă bucur s-aud asta, rosti sec Moiraine, punând o mână pe braţul hangiului. Min mai e aici? Aş vrea să-i vorbesc, dacă mai e.
Rand nu mai reuşi să audă ce răspunsese hangiul, căci tocmai apăruseră slujitorii care veneau să-i conducă la baie. Moiraine şi Egwene dispărură în urma unei femei rotofeie şi zâmbăreţe, care ducea un morman de prosoape. Menestrelul, Rand şi prietenii săi se luară după un individ slăbuţ, brunet, pe nume Ara.
Rand încercă să-l întrebe pe Ara câte ceva despre Baerlon, dar omul mai că nu deschidea gura, decât ca să comenteze că băiatul avea un accent ciudat; apoi însă, vederea camerei de baie îl făcu pe Rand să-i treacă orice chef de vorbă. Înăuntru se aflau o duzină de căzi înalte, de aramă, aşezate în cerc pe podeaua acoperită cu plăci de ceramică; aceasta se înclina uşor către o scurgere aflată în centrul încăperii vaste, cu pereţi de piatră. Lângă fiecare cadă, pe câte un taburet, era un prosop gros, frumos împăturit, şi o bucată mare de săpun galben, iar de-a lungul unui perete se înşirau cazane mari şi negre de fier, pline cu apă, care se încingeau deasupra focurilor. Pe peretele din partea opusă se afla o vatră plină de buşteni care încălzea încă şi mai mult aerul din încăpere.
— E aproape la fel de bine ca la Izvorul de Vin de la noi de acasă, zise Perrin, pe un ton sincer, deşi nu cu foarte mult respect pentru adevăr.
Thom râse scurt, iar Mat chicoti:
— Ia uite, ai zice că am adus cu noi un Coplin fără să ne dăm seama.
Rand îşi dădu mantia jos de pe umeri, apoi se dezbrăcă, în timp ce Ara umplea patru dintre căzi. Cu toţii îşi aleseră câte una, la fel de grăbiţi ca Rand. După ce văzu că hainele lor fuseseră împăturite şi aşezate grămadă pe taburete, Ara îi aduse fiecăruia câte o găleată mare plină cu apă fierbinte şi câte un căuş, apoi se aşeză şi el pe un taburet lângă uşă, cu spatele lipit de perete şi cu braţele încrucişate, părând cufundat în gânduri. Cât timp cei patru se săpuniră şi îşi îndepărtară de pe trup, cu ajutorul apei clocotite din găleţi, murdăria strânsă într-o săptămână, nu se prea ivi prilejul pentru sporovăială. Apoi veni momentul cufundării în căzi, în care rămaseră cu toţii multă vreme, bucurându-se de căldura apei care le scălda trupul. Ara o încinsese într-atât, încât cufundarea le luă foarte mult şi le provocă suspine adânci de plăcere. Aerul din încăpere deveni, din cald, fierbinte şi ceţos. Un lung răstimp nu se mai auzi nimic; doar, când şi când, unul dintre ei respira adânc şi liniştit, pe măsură ce muşchii încordaţi li se relaxau, iar frigul, pe care ajunseseră să-l creadă veşnic, le dispărea din oase.
— Mai aveţi nevoie de ceva? întrebă deodată Ara; degeaba comenta el accentul altora – şi el, şi jupân Fitch vorbeau de parcă aveau prune în gură. Mai vreţi prosoape? Apă fierbinte?
— Nu, nimic, răspunse Thom, cu vocea lui răsunătoare; ţinându-şi ochii închişi. Menestrelul flutură nepăsător din mână. Du-te şi simte-te bine. La momentul potrivit, o să am eu grijă să primeşti o răsplată mai mult decât potrivită pentru serviciile tale.
Cu aceste vorbe, el se lăsă încă şi mai jos în cadă, până ce apa îl acoperi cu totul, în afară de ochi şi de nas. Privirea lui Ara alunecă spre taburetele de lângă căzi, acolo unde se aflau îngrămădite hainele şi bagajele lor. Se uită pe furiş la arc, dar cel mai mult i se opriră ochii asupra sabiei lui Rand şi asupra securii lui Perrin.
— Aveţi necazuri şi pe acolo, pe la ţară? întrebă el dintr-odată. În Ţinutul Râurilor, sau cum îi mai spuneţi?
— Ţinutul celor Două Râuri, zise Mat, pronunţând rar şi limpede fiecare cuvânt. Aşa i se zice. Cât despre necazuri, de ce…
— Cum adică şi pe acolo? întrebă Rand. Şi pe aici sunt necazuri?
Bucurându-se de apa care-i scălda trupul, Perrin murmură:
— Bine zis, bine zis.
Iar Thom îşi înălţă puţin trupul şi deschise ochii.
— Aici? pufni Ara. Necazuri? Minerii care se iau la bătaie pe străzi când se crapă de ziuă nu ne dau nici o bătaie de cap. Nici, începu el, apoi se opri şi-i privi o clipă atent, iar în cele din urmă zise: Vorbeam despre necazuri precum cele din Ghealdan. Dar… nu, îmi închipui că nu. Pe acolo pe la ţară sunt numai oi, aşa-i? Nu vă supăraţi. Voiam să spun doar că pe acolo e linişte. Totuşi, iarna a fost ciudată. Tot felul de ciudăţenii prin munţi. Deunăzi am auzit că prin Saldaea au apărut trolocii. Dar aşa-i pe la Hotare, nu?
Terminându-şi discursul, el rămase cu gura deschisă, apoi o închise brusc, părând surprins că vorbise atât de mult. La auzul cuvântului „troloci”, Rand se încordase, însă încercase să îşi ascundă starea, trăgându-şi un prosop peste cap. Pe măsură ce individul continua să vorbească, se liniştise, numai că nu toţi îşi ţineau gura.