— Troloci? hohoti Mat; Rand îl stropi cu apă, dar Mat şi o şterse rânjind de pe faţă. Ia numai să-ţi spun eu cum e cu trolocii.
Thom vorbi şi eclass="underline"
— Ce-ar fi să nu? M-am cam săturat să te aud cum îmi repeţi poveştile.
— E Menestrel, zise Perrin, iar Ara îi aruncă o privire dispreţuitoare.
— Da, i-am văzut mantia. Şi ai de gând să dai o reprezentaţie?
— Ia staţi puţin, protestă Mat. Cum adică eu repet poveştile lui Thom? Aţi…?
— Oricât te-ai strădui, nu le spui aşa bine ca Thom, îl întrerupse grabnic Rand, iar Perrin intră şi el în vorbă:
— Da, tot pui de la tine şi tot încerci să le faci mai bune, dar nu-ţi iese.
— Şi le mai şi încurci, adăugă Rand. Mai bine lasă-l pe Thom.
Vorbeau atât de repede, încât Ara rămase cu gura căscată, holbându-se la ei. Mat se holba şi el, de parcă toţi ceilalţi, în afară de el, înnebuniseră dintr-odată. Rand se întreba cum să-l facă să tacă, fără să-i sară în spate. În acel moment, uşa se deschise cu zgomot şi apăru Lan, cu mantia sa cenuşie spânzurată pe un umăr, însoţit de o pala de aer rece care făcu aburul din încăpere să se subţieze un pic.
— Ia te uită, exclamă Străjerul, frecându-şi palmele, tocmai asta aşteptam.
Ara se repezi să ia o găleată, dar Lan îi făcu semn să se îndepărteze.
— Lasă, mă descurc singur.
Lăsându-şi mantia pe un taburet, el îl luă pe servitor de un braţ şi-l scoase din sală, în ciuda protestelor acestuia, apoi închise bine uşa în urma lui. Aşteptă o clipă lângă ea, aplecându-şi capul ca să audă mai bine, apoi se întoarse către ceilalţi şi spuse, cu glasul împietrit şi sfredelindu-l pe Mat cu privirea.
— Noroc c-am venit la timp, ţărănuşule. Tu nu asculţi ce-ţi se spune?
— Da’ n-am făcut nimic, protestă Mat. Voiam doar să-i spun de troloci, nu de…
Apoi se opri şi se feri de privirile Străjerului, lipindu-se de peretele căzii.
— Nici o vorbă despre troloci, rosti sumbru Lan. Nici să nu te mai gândeşti la troloci.
Pufnind mânios, el se apucă să-şi umple una din căzi cu apă fierbinte.
— Sânge şi cenuşă, aţi face bine să ţineţi minte: Cel Întunecat are ochi şi urechi pe unde nici nu vă aşteptaţi. Iar dacă aud Copiii Luminii că sunt troloci pe urmele voastre, o să ardă de nerăbdare să pună mâna pe voi. Nu le trebuie mai mult ca să vă acuze c-aţi fi Iscoade ale Celui Întunecat. N-aţi fi voi obişnuiţi, dar, de acum înainte, până nu ajungem la capătul drumului, nu vă încredeţi în nimeni decât dacă vă spunem noi, eu şi jupâneasa Alys.
Auzindu-l cu câtă stăruinţă rostea numele pe care-l folosea Moiraine, Mat clipi ruşinat.
— Omul ăla ne ascundea ceva, remarcă Rand. Ceva care-i stătea pe suflet, dar n-a vrut să ne spună ce era.
— Pesemne Copiii Luminii, rosti Lan, turnându-şi încă o găleată de apă în cadă. Cei mai mulţi îi consideră aducători de necazuri. Totuşi, nu chiar toţi, iar el nu vă cunoştea îndeajuns şi n-a vrut să rişte. N-avea de unde să ştie că n-o să daţi fuga la Mantiile Albe să le povestiţi.
Rand clătină din cap; locul acesta părea deja mult mai rău decât ar fi putut ajunge vreodată Taren Ferry.
— A zis că au apărut troloci şi prin… Saldaea, nu? zise Perrin.
Lan aruncă găleata goală pe pardoseală, cu un zgomot puternic.
— Tot nu va lăsaţi păgubaşi, nu? În ţinuturile de la Hotare sunt mereu troloci, fierarule. Băgaţi-vă bine în cap că nu vrem să atragem atenţia nici cât nişte şoareci pe o câmpie. Să nu uitaţi asta nici o clipa. Moiraine vrea să vă ducă vii în Tar Valon, iar eu am s-o fac, dacă se poate face, dar dacă-i faceţi ei vreun rău…
Niciunul dintre ei nu mai scoase vreo vorbă cât timp îşi terminară baia şi se îmbrăcară. După ce ieşiră din sala de baie, o găsiră pe Moiraine în picioare, la capătul coridorului, împreună cu o fată nu mult mai înaltă decât ea. Cel puţin, aşa i se păru lui Rand – că era o fată, deşi părul ei închis la culoare era tuns scurt, şi purta o cămaşă şi pantaloni bărbăteşti. Moiraine spuse ceva, iar fata le aruncă bărbaţilor o privire pătrunzătoare, apoi îi făcu lui Moiraine un semn de încuviinţare şi dispăru cu repeziciune.
— Ei, vorbi Moiraine, pe când ei se apropiau, sunt sigură că baia v-a făcut poftă de mâncare. Jupân Fitch ne-a păstrat o încăpere retrasă în care să ne luăm cina.
Continuă să flecărească în timp ce le arăta drumul; le vorbi despre camerele pe care aveau să le primească, despre înghesuiala din oraş şi despre faptul că hangiul nădăjduia ca Thom să blagoslovească sala mare cu ceva muzică şi cu una sau două poveşti. Dar nu pomeni nimic despre fată – dacă era, într-adevăr, fată.
În încăperea cea retrasă era o masă de stejar lustruită, în jurul căreia se aflau o duzină de scaune; podeaua era acoperită cu un preş gros. Când intrară, Egwene, cu părul proaspăt pieptănat şi strălucitor revărsat pe umeri, se întoarse de lângă căminul unde se aşezase pentru a-şi încălzi palmele la flăcările care trosneau. În timpul lungii tăceri din sala de baie, Rand avusese vreme pentru a se gândi. Avertismentele neîncetate ale lui Lan, cum că nu trebuia să aibă încredere în nimeni, şi mai ales teama lui Ara, care nu îndrăznea să se încreadă în ei, îl făcuseră să-şi dea seama că erau cum nu se putea mai singuri. Pesemne că nu se puteau încrede decât în ei înşişi, iar el nu era foarte convins nici măcar că putea avea încredere în Moiraine sau în Lan. Erau numai ei. Iar Egwene rămăsese Egwene. Moiraine spusese că-i s-ar fi întâmplat oricum, mai devreme sau mai târziu, să atingă Adevăratul Izvor. Nu putea stăpânii mersul lucrurilor, iar asta însemna ca nu era vina ei. Şi nu se schimbase – era tot Egwene.
Deschise gura ca să-şi ceară iertare, dar Egwene se îndreptă de umeri şi-i întoarse spatele, înainte să fi putut rosti vreun cuvânt. Privindu-i morocănos spatele, el înghiţi în sec şi-şi înăbuşi toate vorbele pe care avea de gând să-i le spună.
„Fie. Dacă aşa vrea ea să se poarte, n-am ce să fac.”
În acel moment, în încăpere intră jupân Fitch, urmat de patru femei cu şorţuri la fel de lungi ca al său, care duceau un platou cu trei pui fripţi şi altele pe care se aflau tacâmuri de argint şi străchini de lut, precum şi alte străchini acoperite. Pe dată, femeile începură să aştearnă masa, în timp ce hangiul îi făcea o plecăciune lui Moiraine.
— Îmi cer iertare, jupâneasă Alys, că v-am făcut să aşteptaţi atâta, dar sunt aşa mulţi oameni în han, că mă şi mir că ajungem să-i mai şi servim. Mi-e teamă că nici mâncarea nu-i atât de bună pe cât ar trebui. Doar puii ăştia, nişte napi şi ceva mazăre, şi un pic de brânză pentru sfârşit. Nu, nu-i deloc cum ar trebui. Îmi cer cu adevărat iertare.
— E un ospăţ, zâmbi Moiraine. Pentru asemenea vremuri tulburi, e chiar un ospăţ, jupân Fitch.
Hangiul mai făcu o plecăciune. Părul său ciufulit care stătea în toate direcţiile, de parcă-şi tot trecea mâna prin el, făcea ca plecăciunea să pară caraghioasă, dar zâmbetul lui era atât de deschis, încât nu puteai să râzi de el, ci numai împreună cu el.
— Mulţumiri, jupâneasă Alys. Mulţumirile mele.
Îndreptându-se de şale, el se încruntă şi, cu un colţ al şorţului, frecă masa pe care de altminteri nu se vedea niciun fir de praf.
— Nu-i nici pe departe ce v-aş fi servit acum un an, fireşte. Nici pe departe. Iarna-i de vină. Da. Iarna. Pivniţa mi se goleşte, iar la târg nu găseşti mai nimic. Şi cine-i poate scoate vinovaţi pe fermieri? Cine? Nici ei nu ştiu când o s-ajungă să mai culeagă ceva. Nimeni nu ştie. Iar carnea de oaie şi de vită, care ar trebui să ajungă pe mesele oamenilor, pe aia o iau lupii şi…