Dintr-odată, el păru să-şi dea seama că asemenea discuţii nu-i puteau încuraja pe oaspeţii săi să se aşeze liniştiţi la masă.
— Ce mai trăncănesc şi eu. Aşa merge gura fără mine, mereu. Merge fără mine. Mari, Cinda, hai să lăsăm oamenii să mănânce liniştiţi, adăugă el, izgonindu-le prin gesturi pe servitoare; în timp ce ele se grăbeau să iasă din încăpere, hangiul se întoarse şi-i făcu încă o plecăciune lui Moiraine. Sper să vă prindă bine masa, jupâneasă Alys. Dacă mai aveţi nevoie de ceva, numai să-mi spuneţi şi v-aduc. Numai spuneţi. E o mare plăcere să vă servesc pe dumneata şi pe jupân Andra. O plăcere.
Făcu o ultimă plecăciune adâncă şi dispăru, închizând fără zgomot uşa în urma lui. În timpul acestei scene, Lan se sprijinise de perete ca şi cum era pe cale să adoarmă. Acum însă el ţâşni din loc şi ajunse la uşă în doar doi paşi. Lipindu-şi o ureche de tăblia uşii, ascultă cu atenţie o vreme, cât să numeri pe îndelete până la treizeci, apoi o deschise iute şi-şi scoase capul pe coridor.
— Au plecat, zise el în cele din urmă. Putem vorbi în siguranţă.
— Ştiu că ne-ai tot spus să nu ne-ncredem în nimeni, grăi Egwene, dar dacă-l bănuiţi şi pe hangiu, de ce mai rămânem aici?
— Nu-l bănuiesc mai mult decât pe oricine altcineva, răspunse Lan. Numai că, până ajungem în Tar Valon, îi bănuiesc pe toţi. Acolo, o să bănuiesc numai pe unul din doi.
Rand schiţă un zâmbet, crezând că Străjerul făcea o glumă, apoi îşi dădu seama că pe chipul lui Lan nu se oglindea nici o urmă de veselie. Chiar îi bănuia şi pe oamenii din Tar Valon. Oare nu exista niciun loc sigur?
— Întrece măsura, îi împăcă Moiraine cu glas liniştitor. Jupân Fitch este un om bun, cinstit şi de încredere. Numai că-i place să vorbească, şi, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, tot ar putea lăsa să-i scape ceva în faţa cui nu trebuie. Mai mult, la toate hanurile la care am tras eu până acum, jumătate dintre fetele care serveau trăgeau cu urechea pe la uşi şi-şi petreceau mai mult timp cu bârfa decât cu făcutul paturilor. Haideţi să ne aşezăm până nu se răceşte mâncarea.
Fiecare îşi ocupă locul în jurul mesei; Moiraine stătea într-unul din capete, iar Lan, în celălalt şi, o vreme, cu toţii fură prea ocupaţi să-şi umple farfuriile pentru a mai putea vorbi. N-o fi fost chiar un ospăţ, dar, după aproape o săptămână de pâine veche şi carne uscată, lor aşa li se părea. După o vreme, Moiraine întrebă:
— Ce ai aflat din sala mare?
Cu toţii rămaseră înţepeniţi, cu furculiţele şi cuţitele în aer şi cu ochii aţintiţi spre Străjer.
— Mai nimic bun, răspunse Lan. Avin avea dreptate, cel puţin din câte se spune. În Ghealdan a avut loc o luptă, iar Logain a câştigat. Circulă o sumedenie de poveşti diferite, dar în privinţa asta toate spun acelaşi lucru.
Logain? Pesemne că era falsul Dragon. Era prima dată când Rand auzea pomenit şi numele bărbatului. S-ar fi zis că Lan îl şi cunoştea.
— Şi despre Aes Sedai? întreba încet Moiraine, dar Lan scutură din cap.
— Nu ştiu nimic. Unii spun că au fost ucise cu toatele, alţii spun că niciuna. Pufni şi continuă: Ba unii spun chiar că au trecut de partea lui Logain. N-ai în ce să crezi, iar eu n-am vrut să mă arăt prea interesat.
— Da, rosti Moiraine, mai nimic bun în ce mi-ai spus. Trăgând adânc aer în piept, îşi îndreptă din nou atenţia spre mâncare: Dar despre situaţia noastră ce se aude?
— Aici stăm mai bine. Nu s-a-ntâmplat nimic ieşit din comun, niciun străin prin împrejurimi care ar putea fi Myrddraal, iar troloci cu siguranţă nu-s. Cât despre Mantiile Albe, sunt ocupaţi să-i facă necazuri Guvernatorului Adan, pentru că nu vrea să se-nţeleagă cu ei. Nici n-o să ne bage-n seamă, dacă nu ieşim în evidenţă.
— Bun, zise Moiraine. Aşa mi-a spus şi fata de la baie. Are şi bârfa importanţa ei. Ei, acum, continuă ea, adresându-se tuturor, ne-a mai rămas cale lungă, e adevărat, dar nici ultima săptămână n-a fost uşoară, aşa că vă propun să rămânem aici în noaptea asta şi mâine, şi să plecăm poimâine, foarte devreme.
Toţi tinerii rânjiră satisfăcuţi; era pentru prima dată când se aflau într-un oraş. Moiraine zâmbi, dar nu se abţinu să întrebe:
— Ce zice jupân Andra?
Lan privi feţele zâmbitoare din jurul său, fără vreo expresie.
— Fie, dar numai dacă binevoiesc să-şi amintească exact ce le-am spus.
Thom pufni în mustaţă.
— Oameni de la ţară, scăpaţi liberi într-un… într-un oraş.
Apoi pufni din nou şi scutură din cap.
La cât era hanul de plin, nu se găsiră decât trei camere – una pentru Moiraine şi Egwene şi alte două pentru bărbaţi. Rand se trezi că trebuia să stea împreună cu Thom şi cu Lan, undeva la al patrulea cat, în partea din spate a hanului, foarte aproape de streaşina lată, într-o încăpere cu o singură fereastră mică, dând în curtea unde se aflau grajdurile. Se lăsase noaptea, iar lumina hanului scălda împrejurimile. Încăperea era mică oricum, iar patul adus în plus, pentru Thom, o făcea şi mai înghesuită – deşi toate paturile erau înguste. Ba mai erau şi tari, descoperi Rand când se aruncă într-al său. Nu, nu era nici pe departe o cameră bună.
Thom nu zăbovi decât pentru a-şi scoate flautul şi harpa din cutii, apoi plecă, exersându-şi deja gesturile impozante. Lan se duse cu el.
„Ce ciudat”, se gândea Rand, în timp ce se frământa în pat, neputându-şi găsi o poziţie comodă. Cu o săptămână în urmă, s-ar fi năpustit şi el jos, numai la gândul că avea prilejul să vadă spectacolul unui Menestrel, numai să fi auzit vorbindu-se despre aşa ceva. Dar acum trecuse deja o săptămână de când auzea în fiecare seară poveştile lui Thom, iar acesta avea să fie acolo şi a doua zi, şi în ziua următoare, iar baia caldă făcuse să-i dispară nodurile din muşchi, pe care le crezuse veşnice, şi prima masă caldă pe care o luase într-o săptămână îl amorţise. Somnoros, se întrebă dacă Lan chiar îl cunoştea pe falsul Dragon, Logain. De jos răsunară strigăte înfundate – pesemne că oamenii din sala mare îl întâmpinau pe Thom, dar Rand adormise deja.
Coridorul de piatră era întunecos şi plin de umbre, iar în afară de Rand nu se mai afla nimeni acolo. Nu-şi dădea seama de unde venea lumina, aşa puţină cum era; pe pereţii cenuşii nu se vedea nici o lumânare şi nici vreo lampă, niciun obiect care să fi putut produce strălucirea slabă care părea, pur şi simplu, să existe acolo. Aerul era nemişcat şi umed, iar undeva, în depărtare, se auzea plescăitul monoton şi sec al unui fir de apă care curgea. Nu ştia unde se află, dar sigur nu mai era la han. Încruntându-se, îşi frecă fruntea. La han? Îl durea capul şi nu-şi putea stăpânii gândurile. Fusese ceva legat… de un han? Dar totul dispăruse, oriunde ar fi fost.
Îşi umezi buzele şi-şi dori să fi avut ceva de băut. Îi era îngrozitor de sete, i se uscase gâtul. Plescăitul îl făcu să se hotărască. Neavând în ce se încrede, în afară de setea care-l chinuia, o porni înspre locul din care se tot auzea pic-pic-pic.
Coridorul se întindea fără vreun altul cu care să se-ntâlnească şi fără să-şi schimbe în vreun fel înfăţişarea. Nu se vedeau decât uşile masive care apăreau din loc în loc, la intervale regulate, mereu câte două – una de fiecare parte a coridorului – cu lemnul despicat şi uscat, în ciuda umezelii din aer. Umbrele se retrăgeau din faţa lui, rămânând la fel de adânci, fără ca locul în care picura apă să se apropie vreun pic. După multa vreme, se hotărî să încerce una din uşi. Se deschise cu uşurinţă, iar el pătrunse într-o încăpere sumbră, cu pereţi de piatră.