Într-unul din pereţi fuseseră săpate arcade care duceau înspre un balcon din piatră cenuşie, dincolo de care se afla cerul, aşa cum nu-l mai văzuse niciodată. Nori vârstaţi, cu dungi negre şi cenuşii, portocalii şi roşii, pluteau încoace şi încolo, ca purtaţi de vânturi puternice, încolăcindu-se şi încrucişându-se fără încetare. Nu, nimeni, niciodată, nu putea să fi văzut un cer ca ăsta; nu avea cum să existe.
Reuşi să-şi desprindă privirile de la balcon, dar nici restul încăperii nu era mai plăcut. Peste tot erau curbe ciudate şi unghiuri neobişnuite, de parcă încăperea ar fi fost tăiată aproape la întâmplare în piatră, şi coloane care păreau să crească direct din podeaua cenuşie. În cămin vuiau flăcări în pălălaie, ca înteţite de foalele dintr-o fierărie, dar nu dădeau căldură. Căminul era alcătuit din pietre ciudate, ovale; când le privea drept, păreau pietre – ude şi lucioase, în ciuda focului –, dar când se uită cu coada ochiului, i se părură chipuri, chipuri de bărbaţi şi femei schimonosite de durere, ţipând fără zgomot. Jilţurile cu spătar înalt şi masa lustruită din mijlocul încăperii erau cu totul obişnuite, dar tocmai asta scotea în evidenţa restul. În schimb, pe un perete atârna o oglindă singuratică şi nicidecum obişnuită. Privind în ea, văzu o negură acolo unde ar fi trebuit să-şi vadă chipul reflectat. Tot restul încăperii se vedea exact aşa cum trebuia, numai el nu.
În faţa vetrei stătea un bărbat pe care nu-l observase la venire. Dacă n-ar fi ştiut că aşa ceva nu era posibil, ar fi zis că nici nu se aflase nimeni acolo, până ce nu-şi întorsese privirile. Bărbatul, îmbrăcat în haine negre, frumos croite, părea în floarea vârstei; Rand găsi că femeilor li s-ar fi părut arătos.
— Iar ne întâlnim faţa în faţă, zise bărbatul şi, doar pentru o clipă, gura şi ochii săi deveniră porţi care duceau în caverne nesfârşite de flăcări.
Ţipând scurt, Rand ieşi cu spatele din încăpere, atât de brusc încât se împiedică pe coridor şi se prăbuşi peste cealaltă uşă, trântind-o de perete. Se întoarse şi se agaţă de clanţă, ca să nu cadă pe podea, şi se trezi holbându-se într-o încăpere cu pereţi de piatră, cu un cer nefiresc care se vedea prin arcadele deschise spre un balcon şi cu un cămin…
— Nu poţi scăpa aşa uşor de mine, grăi bărbatul.
Rand se întoarse, târându-se afară din încăpere, încercând să-şi recapete echilibrul fără să încetinească. De data aceasta nu mai era niciun coridor. Înţepeni, pe jumătate ghemuit, nu departe de masa lustruită, şi-l privi pe bărbatul de lângă cămin. Era mai bine decât să privească pietrele din care era făcut căminul, sau cerul.
— E un vis, şopti el, îndreptându-se. În spatele lui, auzi pocnetul uşii care se închidea. E un fel de coşmar.
Închise ochii, căutând să se trezească. Pe când era copil, Meştereasa îi spusese că, dacă reuşeai asta, când te aflai în mijlocul unui coşmar, coşmarul dispărea. „Cine…? Meştereasa?” Măcar dacă nu i-ar mai fi fugit gândurile. Măcar dacă nu l-ar mai fi durut capul, atunci ar fi reuşit să gândească limpede.
Deschise iar ochii. Încăperea era la fel de tăcută ca înainte; balconul, cerul. Bărbatul de lângă cămin.
— Să fie un vis? întrebă acesta. Dar are vreo importanţă?
Din nou, o clipă numai, ochii şi gura sa deveniră porţi care se deschideau spre un cuptor care părea să se întindă la nesfârşit. Glasul nu-i se schimba; nu părea să-şi dea seama că s-ar fi întâmplat ceva.
De data aceasta, Rand tresări un pic, dar reuşi să se abţină şi să nu ţipe. „E un vis. Trebuie să fie un vis.” Cu toate acestea, se duse cu spatele până la uşă, fără să-şi ia ochii de la individul de lângă foc, şi încercă clanţa. Nu se mişcă; uşa era încuiată.
— Pari însetat, rosti bărbatul de lângă foc. Bea.
Pe masă era un pocal, din aur sclipitor, împodobit cu rubine şi ametiste. Nu fusese acolo mai înainte. Îşi dori să nu mai tresară de spaimă. Era numai un vis. Gura îi părea arsă.
— Sunt, un pic, zise el, ridicând pocalul.
Bărbatul se aplecă atent înainte, cu o mână pe spătarul unui jilţ, privindu-l. Mirosul vinului dres cu mirodenii îi aminti lui Rand cât îi era de sete, ca şi cum nu ar mai fi băut nimic de zile întregi. „Oare aşa să fie?”
Ridicând pocalul până la jumătate, se opri. Din spătarul jilţului, atins de degetele bărbatului, se ridicau fuioare de fum. Iar ochii aceia îl urmăreau cu atâta atenţie, cu focul care ba se aprindea, ba se stingea în ei.
Rand îşi umezi buzele şi puse vinul la loc pe masă, fără să-l guste.
— Nu mi-e atât de sete cum credeam.
Brusc, bărbatul se îndreptă de spate, cu chipul lipsit de expresie. Nici dacă ar fi blestemat, dezamăgirea lui nu s-ar fi putut vedea mai limpede. Rand se întrebă ce pusese în vin. Numai că asta era, fireşte, o întrebare prostească. Totul era un vis. „Atunci de ce nu se termină?”
— Ce vrei? întrebă el. Cine eşti?
Din ochii şi din gura bărbatului se înălţară flăcări; lui Rand i se păru că le aude şi trosnind.
— Unii îmi spun Ba’alzamon.
Rand se trezi cu faţa la uşă, smucind disperat de clanţă. Îi pierise orice idee despre vise. Cel Întunecat. Clanţa nu se mişca, dar el continua să tragă.
— Tu eşti oare acela? întrebă deodată Ba’alzamon. N-o poţi ascunde pe vecie de mine. Nici măcar pe tine nu te poţi ascunde, nici în vârful celui mai înalt munte, nici în peştera cea mai adâncă. Te cunosc până în vârful unghiilor.
Rand se întoarse cu faţa la el – la Ba’alzamon. Înghiţi adânc în sec. Un coşmar. Întinse mâna în spate, mai trase o data de clanţă, apoi îşi îndreptă umerii.
— Ce nădăjduieşti? Faima? vorbi Ba’alzamon. Putere? Poate ţi-au spus că Ochiul Lumii te poate ajuta? De câtă faimă, de câtă putere are parte o marionetă? Sforile care te mişcă s-au ţesut de Veacuri. Taică-tău a fost ales de Turnul Alb, ca un armăsar priponit cu o funie, şi dus să-şi facă treaba. Maică-ta era doar o iapă de prăsile. Totul a fost plănuit. Iar planurile duc la moartea ta.
Rand îşi strânse pumnii.
— Tatăl meu e un om bun, iar mama a fost o femeie bună. Să nu pomeneşti de ei!
Flăcările râseră.
— Deci ai ceva sânge în tine. Poate chiar eşti acela. Şi la ce bun? Suprema Înscăunată se va folosi de tine până ce nu va rămâne nimic, cum au păţit şi Davian, şi Yurian Arc de Piatră, şi Guaire Amalasan, şi Raolin Duşmanul Întunecimii. Aşa cum se foloseşte şi de Logain. Te va folosi până nu va mai rămâne nimic din tine.
— Nu ştiu, murmura Rand, clătinându-şi capul. Clipa în care gândurile i se limpeziseră, datorita furiei, trecuse. Deşi bâjbâia după ea, nu-şi putea aminti cum de reuşise mai înainte s-o prindă. Gândurile i se învolburau. Reuşi să apuce unul, ca şi cum, prins într-un vârtej, s-ar fi agăţat de o pluta. Se chinui să vorbească, şi glasul îi deveni din ce în ce mai puternic:
— Eşti… ferecat… în Shayol Ghul. Tu şi cu toţi Rătăciţii ferecaţi de Creator în vecii vecilor.
— În vecii vecilor? zise batjocoritor Ba’alzamon. Îţi duci viaţa ca un gândac de sub o stâncă şi crezi că mâzga în care-ţi faci veacul este însuşi universul. Moartea timpului îmi va aduce atâta putere cât nici nu visezi tu, vierme.
— Eşti ferecat!…
— Nătângule, n-am fost niciodată ferecat!
Flăcările de pe chipul său izbucniră cu atâta forţă, încât Rand făcu un pas înapoi, ascunzându-şi faţa cu mâinile.
— Am stat lângă Lews Therin Ucigaşul de Neam când a făptuit crima care i-a adus numele. Eu i-am spus să-şi omoare soţia, şi copiii, şi tot neamul, şi pe toţi cei care-l iubeau şi pe care-i iubise. Eu i-am dăruit clipa de limpezime în care să-şi dea seama de ce a făcut. Ai auzit vreodată cum strigă un om care-şi dă sufletul, vierme? Atunci m-ar fi putut lovi. Era cu neputinţă să izbândească, dar ar fi putut încerca. În loc de asta, a abătut asupra sa Puterea Supremă, atât de multă, încât pământul s-a despicat şi pe locul mormântului său s-a înălţat Piscul Dragonului. O mie de ani mai târziu, am îmboldit trolocii să năvălească spre miazăzi, şi, timp de trei secole, au devastat lumea. Nechibzuitele şi neştiutoarele din Tar Valon au spus că până la urmă am pierdut lupta, numai că al Doilea Legământ, Legământul celor Zece Neamuri, a fost distrus şi n-a mai putut fi refăcut… şi atunci a mai rămas cineva să-mi se opună? I-am şoptit la ureche lui Artur Aripă de Şoim, şi toată întinderea stăpânirii Aes Sedai s-a prăbuşit. I-am mai şoptit o dată, iar Marele Rege şi a trimis oştile să traverseze Oceanul Aryth, să treacă Marea cea Mare, şi astfel a pecetluit două destine. Sfârşitul visului său de a avea un singur ţinut şi un singur neam, şi încă o osândă care va să vină. Eram acolo când trăgea să moară şi sfetnicii lui i-au spus că doar o Aes Sedai îi poate salva viaţa. Am spus o vorbă, iar el a poruncit ca sfetnicii să fie trimişi la moarte. Am spus o vorbă, iar ultimul strigăt al Marelui Rege a fost că Tar Valon trebuie distrus. Când astfel de bărbaţi nu au izbutit să-mi se împotrivească, ce nădejde ai tu, amărâtule? Ai să mă slujeşti, sau ai să joci după cum vor femeile Aes Sedai până ce mori. Şi apoi ai să fii cu adevărat al meu. Morţii sunt ai mei!