— Nu, şopti Rand, e un vis. E un vis!
— Şi crezi că în vise eşti la adăpost de mine? Priveşte!
Ba’alzamon făcu un gest poruncitor, iar Rand dădu să întoarcă, ascultător, capul, dar n-o făcu; nu voia să se întoarcă.
Pocalul dispăruse de pe masă. În locul acela se afla acum un şobolan mare, ghemuit, care clipea orbit de lumină şi adulmeca nesigur aerul. Ba’alzamon îşi îndoi degetul, iar şobolanul, cu un chiţăit, îşi arcui spinarea, ridicându-şi labele din faţă şi ţinându-şi cu greutate echilibrul pe cele din spate. Degetul se îndoi şi mai mult, iar şobolanul se prăbuşi pe o parte, dând înnebunit din labe, scormonind fără să poată apuca însă ceva, chiţăind ascuţit, cu spinarea arcuită, tot mai arcuită. Se auzi un trosnet puternic, ca o creangă uscată care se rupea, şi şobolanul fu scuturat de un fior adânc, apoi rămase nemişcat, zăcând, cu spinarea îndoita.
Rand înghiţi în sec.
— Într-un vis se poate întâmpla orice, îngăimă el.
Fără să privească, lovi din nou cu pumnul în uşă. Mâna îl durea, dar tot nu reuşi să se trezească.
— Du-te atunci la Aes Sedai. Du-te în Turnul Alb şi spune-le. Povesteşte-i Supremei Înscăunate Amyrlin… acest vis.
Bărbatul râse. Rand simţi căldura flăcărilor pârjolindu-i chipul.
— Asta-i o cale să scapi din mâna lor. Atunci, nu te vor mai folosi. Nu, nu te vor folosi, dacă află că ştiu şi eu de tine. Dar oare te vor lăsa în viaţă, să poţi povesti ce pun ele la cale? Eşti atât de prost încât să crezi asta? Pe coastele Piscului Dragonului s-a răspândit cenuşa multora de felul tău.
— E un vis, spuse Rand, gâfâind. E un vis, şi am să mă trezesc curând.
— Chiar aşa?
Cu coada ochiului, Rand văzu degetul bărbatului mişcându-se şi îndreptându-se spre el.
— Chiar aşa să fie?
Degetul se încovoie, iar Rand ţipă, simţind cum se arcuieşte de spate; fiecare muşchi din trup îl silea să o facă.
— Oare te vei mai trezi vreodată?
Fără să se poată stăpânii, Rand tresări în întuneric, cu mâinile încleştate pe o bucată de stofă. O cuvertură. Lumina palidă a lunii scânteia prin singura fereastră din încăpere. Se vedeau şi umbrele celorlalte Două paturi. Dintr-unul dintre ele se înălţa un sforăit, ca zgomotul de pânză sfâşiată: Thom Merrilin. Prin cenuşa din vatra scânteiau câţiva cărbuni.
Aşadar, fusese un vis, precum coşmarul pe care-l avusese la hanul Izvorul de Vin, în ziua de Bel Tine; tot ce auzise şi făcuse se amestecase laolaltă cu poveşti străvechi şi cu tot felul de prostii fără rost. Îşi trase pătura până la umeri – tremura, dar nu din cauza frigului. Îl durea şi capul. Moiraine putea face oare ceva ca să oprească visele astea? „A zis că ne poate ajuta, dacă avem coşmaruri.”
Pufnind dispreţuitor, se lăsă pe spate. Erau visele astea chiar atât de rele încât să ceara ajutor de la Aes Sedai? Pe de altă parte, oare nu se adâncise în toată povestea îndeajuns de mult? Părăsise Ţinutul celor Două Râuri, plecase cu o Aes Sedai.
Numai că, fireşte, nu avusese de ales. Şi atunci, nu era de acum musai să aibă încredere în ea? Într-o Aes Sedai? Gândul la toate acestea era la fel de supărător ca visul. Se ghemui sub pătură, încercând să ajungă la liniştea hăului, aşa cum îl învăţase Tam, dar somnul nu se grăbi să-l cuprindă.
15
Prieteni şi străini
Razele soarelui revărsate peste patul îngust îl treziră, în cele din urmă, pe Rand dintr-un somn adânc, dar agitat. Îşi trase perna peste cap, numai că lumina tot se vedea, iar el nu voia cu adevărat să adoarmă din nou. După primul coşmar veniseră şi altele. De amintit, şi-l amintea numai pe primul, dar ştia sigur că nu mai voia să aibă parte şi de altele.
Oftând, aruncă perna la o parte, se ridică şi se întinse, chircindu-se de durere. Toţi cârceii de care crezuse că scăpase datorita băii din seara de dinainte erau la locul lor. Şi încă îl mai durea şi capul, dar asta nu-l surprinse. Asemenea vise puteau să provoace oricui o durere de cap. Celelalte dureri dispăruseră deja, dar asta nu.
Paturile erau goale. Lumina se revărsa prin fereastră într-un unghi ascuţit; soarele se înălţase destul de mult deasupra orizontului. La fermă, până la ora asta ar fi îmbucat deja câte ceva şi s-ar fi apucat de treburi. Se dădu repede jos din pat, bombănind supărat. Aveau un oraş de văzut, şi nici măcar nu-l treziseră şi pe el. Măcar avusese cineva grijă ca în vasul de spălat să fie apă, călâie încă.
Se spălă şi se îmbrăcă repede, şovăind o clipa la vederea sabiei lui Tam. Lan şi Thom îşi lăsaseră desagile de la şa şi păturile în cameră, fireşte, dar sabia Străjerului nu se vedea pe nicăieri. Lan purtase sabia cu sine, în Emond’s Field, încă dinainte să înceapă necazurile, aşa că se hotărî să-i urmeze exemplul. Spunându-şi iar şi iar că nu o făcea pentru că visase de atâtea ori, cu ochii deschişi, să se plimbe pe străzile unui oraş adevărat cu sabia la şold, se încinse cu ea şi îşi aruncă mantia pe umăr ca un sac.
Coborând scările două câte două, se grăbi spre bucătărie. Pesemne că asta era calea cea mai uşoară pentru a face rost de ceva de-ale gurii, iar în această zi, singura pe care îi era îngăduit să o petreacă în Baerlon, nu avea de gând să mai piardă vremea. „Sânge şi cenuşă, că doar puteau să mă trezească…”
Jupân Fitch era în bucătărie, faţa în faţă cu o femeie îndesată, cu braţele acoperite de făină, care era, desigur, bucătăreasa. Dintre cei doi, femeia părea mai agresivă; îşi tot scutura degetul pe sub nasul hangiului, în timp ce fetele care serveau la mese, spălătoresele, băieţii de la grajduri şi cei care învârteau frigările fugeau de colo colo, văzându-şi de treburi şi încercând să se facă a nu băga de seamă ce se întâmpla chiar sub nasul lor.
— … Cirri al meu e un motan bun, spunea bucătăreasa pe un ton ascuţit, şi să n-aud altceva, pricepi? După capul meu, jupâne, nu faci altceva decât să te plângi că-şi face treaba prea bine.
— Mi s-a plâns şi mie lumea, izbuti să rostească jupân Fitch. Mi s-a plâns, jupâneasă. Jumate din oaspeţi…