— Nici să n-aud. Nici nu vreau să aud. Dacă se plâng de motanul meu, să gătească ei. Eu şi bietul motănel, care nu-şi face decât treaba, o să plecăm undeva unde suntem bine veniţi. Să dea naiba dacă nu, încheie ea, desfăcându-şi şorţul şi dând să şi-l tragă peste cap.
— Nu! strigă jupân Fitch şi sări s-o oprească. Începură să dănţuiască în cerc, bucătăreasa încercând să-şi scoată şorţul, iar hangiul, să i-l tragă la loc peste cap.
— Nu, Sara, gâfâi el. Nu face asta. Zău, n-o face! Ce mă fac eu fără dumneata? Cirri e un motan de toată isprava. Minunat, zău aşa. E cel mai bun motan din Baerlon. Dacă se mai plânge cineva, o să le spun să fie mulţumiţi că-şi face treaba. Să fie recunoscători. Să nu pleci, Sara! Sara?
Bucătăreasa se opri din loc şi reuşi să-i smulgă şorţul din mâini.
— Ei bine, bine, zise ea, cu mâinile încleştate pe şorţ, fără să şi-l pună încă la loc. Dar dacă vrei să pregătesc ceva până la prânz, ia mai du-te de aici şi lasă-mă să mă apuc de treabă. O fi hanul dumitale, dar bucătăria e a mea. Sau poate vrei să găteşti chiar dumneata? îl întrebă, făcându-se că-i oferă şorţul.
Jupân Fitch se trase înapoi, cu braţele desfăcute larg. Deschise gura, apoi se opri şi privi în jur, pentru primă dată. Ajutoarele de bucătărie se făceau în continuare că nu-i bagă în seamă pe cei doi, iar Rand începu să se scotocească prin buzunarele surtucului, cu toate că, în afară de moneda dăruită de Moiraine, nu avea acolo decât câţiva bănuţi de aramă şi nişte flecuşteţe. Briceagul şi gresia cu care-l ascuţea. Două corzi de rezervă pentru arc şi o bucată de sfoară, care se gândise că-i putea fi vreodată de folos.
— Sara, sunt convins, grai jupân Fitch alegându-şi cu grijă cuvintele, că totul va fi nemaipomenit, aşa ca de obicei.
Şi, cu asta, se mai uită încă o dată, bănuitor, la ajutoarele de bucătărie, apoi plecă, cât putea de demn. Sara aşteptă să-l vadă plecat, apoi îşi legă şorţul la loc, cu mişcări bruşte, şi-l pironi cu privirea pe Rand.
— Oi vrea ceva de mâncare, nu? Ei, hai, pofteşte, îi spuse ea, cu un rânjet scurt. Nu te muşc, să ştii, în ciuda a ceea ce-ai văzut, şi n-ar fi trebuit să vezi. Ciel, ia dă-i flăcăului nişte pâine, brânză şi lapte. Numai asta mai avem acum. Şezi, băiete. Prietenii matale au plecat cu toţii, în afară de un flăcău care am înţeles că nu se simţea bine, şi zic eu că şi mata o să vrei s-o întinzi.
Una dintre fetele care serveau aduse o tavă, iar Rand se aşeză pe un scăunel. Începu să mănânce, iar bucătăreasa se întoarse la aluatul pe care-l frământa, fără să se oprească din vorbit.
— Acu’, să ştii, nu tre’ să te sperii de ce ai văzut. Jupân Fitch e un om destul de bun, cu toate că bărbaţii, oricât ar fi de buni, nu sunt cine ştie ce chilipir. Lumea asta care se plânge l-a speriat. Şi la ce s-or plânge atâta? Ce, preferă să vadă şobolani vii, sau morţi? Cu toate că, la drept vorbind, Cirri nu prea îi lasă din gură după ce-i prinde. Şi peste o duzină? Cirri nu lasă niciodată aşa de mulţi să intre în han, zău că nu. Pe aici e curat, şi nimeni nu poate spune altceva. Şi toţi cu spinarea ruptă, încheie ea, clătinând din cap, mirată de ciudata întâmplare.
Pâinea şi brânza se făcură cenuşă în gura lui Rand.
— Cu spinarea ruptă?
— Nici nu merită să te mai gândeşti la aşa ceva, răspunse bucătăreasa, fluturând dintr-o mână plină de făină. Gândeşte-te la lucruri plăcute. Avem un Menestrel, ştiai? E în sala mare, chiar în clipa asta. Dar, stai, că mata ai venit împreună cu el, aşa-i? Eşti unul dintre cei care au venit cu jupâneasa Alys astă noapte, nu? Mda, ştiam eu. Da’ nu prea cred să am eu vreun prilej să-l văd pe Menestrelul ăsta, când hanul e aşa de plin, şi cu atâtea haimanale coborâte din munţi, continuă ea, frământând aluatul de parcă s-ar fi răzbunat pe el. De obicei, nu primim aşa oameni, numai că tot oraşu-i plin de ei. Cu toate că, ce să zic, sunt şi unii mai de ispravă. Păi, n-am mai văzut un Menestrel încă din toamna trecută, şi…
Rand mesteca mecanic, fără să simtă vreun gust şi fără să asculte ce vorbea bucătăreasa. Şobolani morţi, cu spinarea ruptă. Îşi termină în grabă masa, îngăimă câteva vorbe de mulţumire şi se grăbi să plece. Trebuia să vorbească numaidecât cu cineva.
Între sala mare de la Cerbul şi Leul şi cea de la Izvorul de Vin, singura asemănare era numele. Cea în care se afla acum era de două ori mai lată şi de trei ori mai lungă, iar pe pereţi, sus, erau pictate peisaje viu colorate, cu clădiri frumos împodobite şi grădini cu copaci înalţi şi flori strălucitoare. În loc să aibă o singură vatră uriaşă, pe fiecare perete se găsea câte una, iar înăuntru se aflau zeci de mese. Aproape toate scaunele, băncile şi taburetele erau ocupate. Toţi oamenii, cu pipa între dinţi şi câte o cană în mână, şedeau aplecaţi înainte, cu atenţia îndreptată asupra lui: Thom, care stătea în picioare pe o masă, în mijlocul încăperii; mantia sa multicoloră zăcea aruncată pe un scaun, în apropiere. Până şi jupân Fitch rămăsese nemişcat, având în mână o carafă de argint şi o cârpă de curăţat.
— La trap, cu copite de argint, şi grumaze mândre şi arcuite, declama Thom, părând cumva că se află şi el în şa, în mijlocul unui lung alai de călăreţi. Scutură din cap, fluturându-şi coamele mătăsoase. O mie de flamuri flutură pe cerul nesfârşit, în toate culorile curcubeului. O sută de trâmbiţe cu gâtlejul de aramă fac văzduhul să tremure, iar tobele răsuna ca un tunet. Val după val, uralele se înalţă cu miile dinspre privitori, se prăvălesc peste acoperişurile şi turnurile din Illian, cad şi se sparg neauzite în jurul miilor de urechi ale călăreţilor, ale căror inimi şi priviri scânteiară datorită sfintei lor meniri. Marele Alai porneşte la drum, călare, pentru a căuta Cornul lui Vaiere, care-i va chema îndărăt pe eroii tuturor Vârstelor, să iasă din morminte, din nou, pentru a lupta de partea Luminii…
Menestrelul numea această tehnică Declamarea simplă, aşa cum le spusese în nopţile din timpul călătoriei spre miazănoapte, lângă foc. Poveştile, spunea el, puteau fi recitate în trei moduri – Declamarea grandioasă, Declamarea simplă şi Vorbirea obişnuită (care era modul în care vorbeai cu cine ştie ce vecin despre recoltă – o folosea şi Thom, dar nu se obosea niciodată să-şi ascundă dispreţul din voce).
Rand închise uşa fără să intre şi se sprijini de perete. De la Thom n-avea ce sfat să dobândească. Moiraine – ea ce ar face dacă ar şti?
Îşi dădu seama că oamenii care treceau se holbau la el, pentru că vorbea de unul singur cu voce scăzută. Netezindu-şi surtucul, se îndreptă de spate. Trebuia să vorbească neapărat cu cineva. Bucătăreasa spusese că nu plecaseră toţi. Se abţinu din greu să nu o ia la fuga.
Bătând la uşa camerei în care dormiseră ceilalţi băieţi, şi vârându-şi capul înăuntru, îl văzu doar pe Perrin, care zăcea în pat; nici măcar nu se îmbrăcase. Ridică puţin capul de pe pernă pentru a se uita la Rand, apoi închise ochii din nou. Tolba şi arcul lui Mat se aflau într-un colţ, sprijinite de perete.
— Am auzit că nu ţi-e bine, spuse Rand, intrând şi aşezându-se pe celalalt pat. Nu voiam decât să stau de vorbă cu cineva. Eu… începu el, apoi îşi dădu seama că nu ştia cum să aducă vorba. Dacă ţi-e rău, continua el, ridicându-se pe jumătate în picioare, poate mai bine te las să dormi.
— Nu ştiu dacă am să mai pot dormi vreodată, ofta Perrin. Am avut un coşmar, dacă vrei să ştii, şi nu am mai putut adormi la loc. O să-ţi zică Mat, nici o grija. Azi dimineaţă a râs de mine, când le-am spus de ce eram mult prea obosit ca să plec cu ei, dar să ştii că şi el a visat. Aproape toată noaptea l-am auzit zvârcolindu-se şi mormăind în somn. N-o să-mi zici că asta înseamnă că a dormit bine, continuă el, acoperindu-şi ochii cu braţul său gros. Pe Lumină, tare obosit mai sunt. Poate, dacă mai stau aici vreun ceas, o să-mi vină cheful să mă ridic. Dacă nu vad oraşul din cauza unui coşmar, Mat o să-şi bată joc de mine până în vecii vecilor.