Выбрать главу

Cu mişcări lente, Rand se aşeză din nou pe pat. Îşi umezi buzele, apoi spuse repede:

— A omorât un şobolan?

Perrin coborî braţul şi se holbă la el.

— Şi tu? întrebă el în cele din urmă; când Rand încuviinţă din cap, celălalt continuă: Ce n-aş da să fiu iar acasă. Mi-a spus… a zis… Ce ne facem? I-ai spus lui Moiraine?

— Nu. Încă nu. Poate nici n-o s-o fac, nu ştiu. Tu?

— A zis… Sânge şi cenuşă, Rand, nu ştiu, răspunse Perrin, ridicându-se brusc într-un cot. Crezi că şi Mat a visat acelaşi lucru? A râs el, dar nu era râsul lui, iar când i-am spus că n-am putut să dorm din pricina unui coşmar, a făcut o faţă ciudată.

— Poate o fi visat şi el, zise Rand, vinovat din pricina uşurării pe care o simţea, aflând că nu era singurul. Aveam de gând să-i cer un sfat lui Thom. El a văzut o bună parte a lumii. Tu… tu ce crezi, trebuie să-i spunem lui Moiraine?

Perrin se lăsă din nou pe pernă.

— Doar ai auzit poveştile despre Aes Sedai. Crezi că în Thom putem avea încredere? Crezi că există cineva pe lumea asta în care putem avea încredere? Ascultă, Rand, dacă ieşim vii din treaba asta şi dacă ne întoarcem acasă şi mă mai auzi spunând ceva despre plecarea din Emond’s Field, fie şi până la Dealul Străjii, să-mi tragi un şut, ai auzit?

— Ei, şi tu, rosti Rand, încercând să zâmbească, pe cât putea. Sigur ca o să ne întoarcem acasă. Hai, scoală-te. Suntem într-un oraş şi avem o zi întreagă la dispoziţie să-l vizităm. Unde-ţi sunt hainele?

— Du-te tu. Eu mai stau niţel întins, răspunse Perrin, punându-şi iar braţul peste ochi. Du-te, du-te. Te prind din urmă într-un ceas, sau cam aşa.

— Treaba ta, tu pierzi, zise Rand, ridicându-se. Gândeşte-te niţel, şi ai să-ţi dai seama. Baerlon, continuă el, oprindu-se lângă uşă. De câte ori am vorbit despre ziua în care o să ajungem să-l vedem?

Perrin rămase întins, cu ochii acoperiţi, şi nu răspunse nimic. După câteva clipe, Rand ieşi şi închise uşa în urma lui. Pe coridor, se sprijini de perete, în timp ce zâmbetul i se ştergea de pe buze. Tot îl mai durea capul; era chiar mai rău, nu mai bine. Nici gândul de a vizita oraşul nu-l mai entuziasma. De fapt, nu-i trecea prin minte nimic care să-l fi putut face să se simtă încântat.

Apăru o slujnică, cu braţele pline de cearşafuri, care-l privi îngrijorată. Înainte ca ea să-i fi putut adresa vreo vorba, Rand plecă pe coridor, îmbrăcându-şi mantia. Thom nu putea să fi terminat – mai avea încă vreo câteva ceasuri de stat în sala mare. În lipsă de altceva, mai bine se ducea să vadă şi el câte ceva. Poate-l găsea pe Mat, să afle dacă Ba’alzamon trecuse şi prin visele lui. Coborî mai încet, de data asta, frecându-şi tâmplele.

Scările se isprăveau lângă bucătărie, aşa că o apucă pe acolo, făcându-i Sarei un semn din cap, dar grăbindu-se mai departe, atunci când ea se apropie, părând că doreşte să continue discuţia. În curtea grajdurilor nu era decât Mutch, care stătea în uşă, şi încă un grăjdar care tocmai intra, cărând un sac în spate.

Rand îl salută şi pe Mutch, dar acesta îi aruncă o privire posomorâtă şi intră în han. Rand nădăjdui ca locuitorii din oraş să semene mai degrabă cu Sara, decât cu Mutch. Simţindu-se pregătit să vadă cum arata un oraş, grăbi pasul.

Ajuns la ieşirea din curte, se opri şi căzu pe gânduri. Strada era plină de oameni care se înghesuiau ca oile în ţarc, înfofoliţi de sus până jos în mantii şi cojoace, cu bonetele trase pe ochi din pricina frigului, strecurându-se de colo colo cu paşi grăbiţi, de parca vântul care sufla peste acoperişuri îi împingea din spate, făcându-şi loc cu coatele unii printre alţii fără vreo vorbă sau vreo privire. „Numai străini, se gândi el. Nimeni nu se cunoaşte cu nimeni.”

Şi mirosurile erau ciudate, pătrunzătoare, acre, dulci, toate amestecate la un loc; nasul începu să-l mănânce. Nici măcar când Sărbătoarea ajungea la culme nu văzuse atâţia oameni la un loc, înghesuiţi. Nici pe jumătate, de fapt. Şi era o singură strada. Jupân Fitch şi bucătăreasa spuseseră că tot oraşul era plin. Tot oraşul… aşa?

Se trase încet înapoi, îndepărtându-se de poartă şi de strada plină de lume. La urma urmei, nu era drept să plece şi să-l lase pe Perrin bolnav în pat. Şi dacă Thom îşi termina spectacolul în timp ce el, Rand, era în oraş? Poate că Menestrelul pleca şi el, iar Rand trebuia neapărat să discute cu cineva. Mai bine să mai aştepte niţel. Oftând uşurat, se întoarse cu spatele la strada care gemea de lume.

Numai că ideea de a se întoarce în han nu-i făcea cu ochiul, din pricina durerii de cap. Se aşeză pe un butoi răsturnat, în spatele hanului, nădăjduind ca aerul rece să-i facă bine. Mutch apărea din când în când în uşa grajdului şi se holba la el; până şi de la distanţă reuşea să distingă expresia încruntată şi dezaprobatoare de pe chipul acestuia. Poate că nu-i plăceau oamenii de la ţară? Sau era stânjenit de faptul că jupân Fitch îi întâmpinase cu căldură, după ce el încercase să-i alunge pentru că veniseră prin spate? „O fi vreo Iscoadă a Celui Întunecat”, se gândi Rand, aşteptându-se să-i se pară amuzant, numai că nu-i se păru. Pipăi cu degetele mânerul sabiei lui Tam. Nu-i rămăseseră prea multe lucruri cu adevărat amuzante.

— Un păstor cu o sabie cu pecetea bâtlanului, spuse un glas de femeie. După ce am văzut-o şi pe asta, îmi vine să cred că totul e cu putinţa. În ce necazuri ai intrat, ţărănuşule?

Speriat, Rand sări în picioare. Era femeia cu părul tuns scurt pe care o văzuse împreună cu Moiraine atunci când ieşise din sala de baie, îmbrăcată tot în pantaloni şi cu un surtuc bărbătesc. Din câte i se părea, era puţin mai în vârstă ca el, cu ochii negri, chiar mai mari decât ai lui Egwene, şi cu o privire ciudată şi pătrunzătoare.

— Rand te cheamă, nu? continua ea. Eu sunt Min.

— N-am intrat în niciun necaz, răspunse el; nu ştia ce-i spusese Moiraine fetei, dar îşi amintea de avertismentul lui Lan să nu atragă nicidecum atenţia asupra lor. Ce te face să crezi că aş avea necazuri? Ţinutul celor Două Râuri este un loc liniştit, şi la fel suntem şi noi, toţi cei de acolo. Singurele necazuri care se abat peste noi sunt cele legate de recolte sau de oi.

— Liniştit? se miră Min cu un surâs vag. Am auzit şi eu vorbindu-se despre voi, oamenii ăştia din Ţinutul celor Două Râuri. Am auzit tot soiul de glume despre păstorii tari de cap şi am întâlnit nişte oameni care chiar au trecut pe acolo.

— Tari de cap? se încruntă Rand. Ce glume?

— Cei care vă cunosc, continuă ea ca şi cum nu l-ar fi auzit, spun că sunteţi mereu politicoşi şi zâmbăreţi, moi ca untul. Cel puţin pe dinafară. Pe dinăuntru, zice-se, sunteţi tari ca nişte rădăcini străvechi de stejar. Dacă sapi prea adânc, dai de piatră, aşa zice lumea. Dar la tine şi la prietenii tăi, piatra nu-i prea adânc îngropată. Ai crede că a venit o furtună care a spulberat tot ce era deasupra. Moiraine nu mi-a spus chiar totul, dar am şi eu ochi să văd.

Rădăcini de stejar? Piatră? Nu prea aducea cu vorbele neguţătorilor sau cu ale oamenilor lor de credinţă. Iar ultimele cuvinte îl speriară de-a dreptul. Se uită repede în jur; curtea era goală, iar ferestrele cele mai apropiate erau închise.

— Nu ştiu pe nimeni cu numele de… cum ai spus?