— Ei, jupâneasa Alys, dacă preferi, zise Min, cu o privire amuzată care-l făcu să roşească. Nu-i nimeni pe aproape să ne audă.
— Ce te face să crezi că jupâneasa Alys mai are şi alt nume?
— Păi chiar ea mi-a spus, răspunse fata, cu atâta răbdare în glas încât el roşi din nou. Nu că ar fi avut de ales, de fapt. Am văzut-o că e… altfel… de la bun început. Când a trecut prima oară pe aici, în drum spre voi. Ştia de mine. Am mai discutat la viaţa mea şi cu altele de… soiul ei.
— Ai… văzut-o? întreba Rand.
— Mă rog, cred că pot să am încredere că n-o să dai fuga la Copiii Luminii, ţinând cont de tovarăşii cu care călătoreşti. Nu le-ar plăcea să audă ce fac, la fel cum nu le-ar plăcea să audă ce face ea.
— Nu înţeleg.
— Ea mi-a spus că văd bucăţi din Pânză, răspunse Min, râzând încet şi scuturând din cap. După mine, aş zice că sună mult prea măreţ. Pur şi simplu vad anumite lucruri, când mă uit la oameni, şi uneori ştiu şi ce înseamnă. Mă uit la un bărbat şi o femeie care nu şi-au vorbit niciodată şi ştiu că o să se ia. Şi aşa se şi întâmplă. Cam asta ar fi. Iar ea mi-a cerut să mă uit la voi toţi la un loc.
Rand se înfioră.
— Şi ce-ai văzut?
— Când sunteţi la un loc? Un vârtej de scântei în jurul vostru, mii de scântei, şi o umbră mare, mai întunecată decât miezul de noapte. E atât de grea, încât aproape că mă mir că n-o pot vedea cu toţii. Scânteile încearcă să potopească umbra, iar ea încearcă să le înghită, continuă fata, ridicând din umeri. Sunteţi vârâţi cu toţii în ceva primejdios, dar nu-mi dau seama de mai mult.
— Toţi? îngână Rand. Şi Egwene? Dar ei… nu o urmăreau… adică…
Min păru să nu bage de seamă scăparea lui.
— Fata? E şi ea vârâtă în toată povestea. Şi Menestrelul. Voi toţi. Eşti îndrăgostit de ea.
Rand o privi fix, fără să răspundă.
— De asta îmi dau seama şi fără să văd nimic. Şi ea te iubeşte, dar nu ţi-e menita, şi nici tu ei. Nu aşa cum vreţi voi acum.
— Adică?
— Când mă uit la ea, văd acelaşi lucru ca la… jupâneasa Alys. Văd şi alte lucruri, lucruri pe care nu le înţeleg, dar asta ştiu sigur. Iar ea n-o să se împotrivească.
— Ce prostie, exclamă Rand, simţindu-se stânjenit.
Durerea de cap i se mai domolise, transformându-se într-o apăsare surdă; i se părea că are capul plin de smocuri de lână. Voia să plece de lângă fată şi să scape de lucrurile pe care le vedea ea. Şi totuşi…
— Ce vezi când te uiţi la… noi ceilalţi?
— Tot soiul de lucruri, răspunse Min cu un rânjet, de parcă ştia ce voia de fapt s-o întrebe. Străje… adică jupân Andra are deasupra capului şapte turnuri prăbuşite, un prunc în leagăn cu o sabie în mână şi… Se opri o clipă şi clătină din cap. Bărbaţii ca el… înţelegi tu… sunt mereu înconjuraţi de atâtea imagini. Cât despre Menestrel, imaginile cele mai limpezi care-l înconjoară sunt un bărbat – nu el – care jonglează cu foc, şi Turnul Alb, iar asta nu are nici o noimă pentru un bărbat. La cel mare şi cu părul creţ văd un lup, o coroană spartă şi copaci care înfloresc peste tot în jurul lui. Iar la celalalt – un vultur roşu, un ochi pe un taler de balanţă, un pumnal cu rubin, un corn şi un chip care râde. Mai sunt şi alte lucruri, dar, înţelegi tu, de data asta nu pot să-mi mai dau seama deloc ce înseamnă.
Cu asta, ea ramase tăcută, aşteptând şi zâmbind silit în continuare, până când, în cele din urma, el îşi drese glasul şi întrebă:
— Dar la mine?
Zâmbetul ei părea cât pe ce să se transforme într-un hohot de râs.
— Cam aceleaşi lucruri ca la ceilalţi. O sabie care nu-i sabie, o coroană cu frunze de laur, din aur masiv, toiagul unui cerşetor, pe tine turnând apă pe nisip, o mână însângerată şi un fier încins, trei femei veghind o targă pe care eşti întins tu, o stâncă neagră udă de sânge…
— Gata, gata, o întrerupse el neliniştit. Nu-i nevoie să-mi spui toate astea.
— Dar cel mai mult şi mai mult văd fulgere. Peste tot în jurai tău, unele te lovesc, altele ţâşnesc din tine. Şi nu ştiu ce înseamnă, în afară de un singur lucru. Noi doi o să ne mai întâlnim.
Şi îi aruncă o privire ciudată, de parcă nici asta nu înţelegea ce înseamnă.
— Şi de ce nu? răspunse Rand. Tot pe aici o să mă întorc pe drumul spre casă.
— Mda, aşa o fi, zise ea şi, dintr-odată, rânjetul reapăru, strâmb şi misterios, iar ea îl mângâie pe obraz. Dar dacă ţi-aş spune tot ce văd, părul ţi s-ar cârlionţa mai ceva decât la prietenul tău cel lat în spate.
El se trase înapoi de parca mâna ei ar fi fost un fier încins.
— Cum adică? Vezi ceva despre şobolani? Sau despre vise?
— Şobolani? Nu, şobolani nu. Cât despre vise, poate asta numeşti tu vis, dar eu una nu-i spun aşa.
Văzând-o cum rânjeşte, el se întrebă dacă nu era cumva nebună.
— Trebuie să plec, îi spuse, strecurându-se pe lângă ea. Trebuie… trebuie să mă duc să-mi întâlnesc prietenii.
— Atunci, du-te. Dar n-ai să scapi.
Chiar dacă nu o luă chiar la fugă, Rand constată că fiecare pas pe care-l făcea era mai iute decât cel dinainte.
— Fugi, fugi, strigă Min în urma lui. De mine tot nu scapi.
Râsul ei îl făcu să se grăbească să străbată curtea şi să iasă în stradă, în hărmălaia de oameni. Ultimele cuvinte pe care le auzise erau prea asemănătoare cu cele rostite de către Ba’alzamon. Grăbindu-se prin mulţime, se lovi de câţiva oameni, alegându-se cu nişte priviri chiorâşe şi cu vorbe grele, dar nu încetini pasul până ce nu se îndepărtă de han.
După o vreme, începu să fie atent din nou la locul în care se afla. Îşi simţea capul ca un balon, dar tot se uita în jur şi se bucură de ce vedea. Îi trecu prin minte că Baerlon era un oraş măreţ, chiar dacă nu semănă cu cele din poveştile lui Thom. Rătăci pe străzi largi, cele mai multe pavate, şi coborî pe alei înguste şi şerpuite, apucând-o pe unde îl duceau picioarele şi mulţimea de oameni. În timpul nopţii plouase, iar străzile nepavate se umpluseră deja de noroi din pricina mulţimii; dar, pentru el, noroiul nu era o noutate. În Emond’s Field nu erau uliţe pavate.
Palate nu se vedeau, şi doar câteva case erau cu mult mai mari decât cele de acasă, dar fiecare avea acoperiş de ţigla sau de şindrilă la fel de frumos precum cel al hanului Izvorul de Vin. Îi trecu prin cap că avea să vadă şi palate, când avea să ajungă în Caemlyn. Cât despre hanuri, numără nouă, toate cel puţin la fel de mari ca Izvorul de Vin şi cele mai multe de seama celui în care trăseseră. Şi îi mai rămăseseră multe străzi de văzut.
Pe fiecare stradă era plin de prăvălii, cu umbrare de pânză care se întindeau peste tarabele pline cu mărfuri, de la pânzeturi la cărţi, oale şi încălţări. Ai fi zis că o sută de căruţe ale neguţătorilor ambulanţi se răsturnaseră, vărsându-şi marfa pe jos. Se holbă atât de mult, încât nu doar o dată trebui să o ia iute din loc, din pricina privirii bănuitoare a vreunui vânzător. Prima data nu înţelese, dar când, în cele din urmă, îşi dădu seama, începu să se înfurie, până să-şi aducă aminte că, aici, el era străinul. Oricum, nu putea cumpăra cine ştie ce. Rămase cu gura căscată văzând ce sume se plăteau pentru câte o duzină de mere vechi sau o mână de napi zbârciţi, de felul celor cu care în Ţinutul celor Doua Râuri erau hrăniţi caii; dar oamenii păreau dispuşi să dea banii.
După socoteala lui, oamenii erau cu adevărat mulţi. O vreme, numai vederea lor se dovedi îndeajuns pentru a-l copleşi. Unii purtau haine mai frumoase decât toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri – aproape la fel de fine ca acelea purtate de Moiraine – şi destul de mulţi aveau mantale lungi, îmblănite, care le ajungeau până la glezne. Cât despre minerii despre care vorbea toată lumea de la han, aceştia aveau aspectul ponosit al celor care trudesc sub pământ. Dar cei mai mulţi nu arătau altfel decât oamenii cu care crescuse, nici la chip şi nici la îmbrăcăminte. Cumva, se aşteptase să-i se pară diferiţi. De fapt, unii dintre ei aduceau atât de bine cu cei din Ţinutul celor Două Râuri, încât îşi putea imagina că făceau parte dintr-una sau alta dintre familiile pe care le cunoscuse în Emond’s Field. Un individ fără dinţi şi cărunt, cu urechile ca două toarte, care şedea pe o băncuţă la uşa unui han şi se holba posomorât în fundul unei căni putea cu uşurinţă să fie vărul lui Bili Congar. Croitorul fălcos care cosea în faţa prăvăliei putea fi fratele lui Jon Thane – amândoi aveau chiar şi un petic de chelie, la ceafă. Un om care părea imaginea în oglinda a lui Samel Crawe trecu pe lângă el când dădu un colţ şi…