Fără să-i vină să creadă, se holbă la un omuleţ cu braţe lungi şi nasul mare, care se strecura grăbit prin mulţime, în nişte haine care păreau o boccea de zdrenţe. Ochii îi erau cufundaţi în orbite, iar faţa sa murdară era slabă şi trasă, ca şi cum nu mai mâncase şi nu mai dormise de mai multe zile, dar Rand ar fi jurat… Deodată, omuleţul zdrenţăros îl văzu şi încremeni în loc, fără să dea atenţie celor din jur, care mai că nu se împiedicară de el. Din mintea lui Rand dispăru orice umbră de îndoială.
— Jupân Fain! strigă el. Şi noi care credeam că ai…
Într-o clipă, neguţătorul ambulant ţâşni din loc, dar Rand se luă după el, îngăimând scuze peste umăr oamenilor pe care-i înghiontea. Izbuti să-l zărească pe Fain prin mulţime, pe când acesta tocmai o apuca pe o alee, şi se repezi într-acolo.
Neguţătorul ambulant se oprise în loc, aproape de intrarea aleii pe care un gard înalt o transforma într-o fundătură. Când Rand se opri din alergat, Fain se întoarse cu faţa la el, cocoşându-se de parcă i-ar fi fost teamă şi trăgându-se în spate. Flutură din braţele sale murdare, făcându-i semn să nu se apropie. Surtucul său era găurit în multe locuri, iar mantia îi era ponosită şi sfâşiată, de parcă ar fi avut parte de vremuri mult prea grele.
— Jupân Fain? grăi Rand şovăielnic. Ce s-a întâmplat? Sunt eu, Rand al’Thor, din Emond’s Field. Credeam că te-au luat trolocii.
Fain făcu un gest scurt şi fugi câţiva paşi, fără să-şi îndrepte spatele, către gura aleii. Nu încercă să treacă pe lângă Rand şi nici măcar să se apropie.
— Nu! strigă el răguşit; capul i se mişca fără încetare, de parcă încerca să vadă tot ce se petrecea pe uliţa, în spatele lui Rand. Nu pomeni de… continuă el, cu glas scăzut, într-o şoaptă gâjâită, apoi întoarse capul, uitându-se la Rand lung şi chiorâş. Nu pomeni de ei. Sunt Mantii Albe prin oraş.
— Dar n-au nici o pricină să se lege de noi, rosti Rand. Hai cu mine la Cerbul şi Leul. Stau acolo, împreună cu nişte prieteni. Pe cei mai mulţi îi cunoşti şi dumneata. O să se bucure să te vadă. Credeam cu toţii c-ai murit.
— Să mor? se răsti indignat neguţătorul ambulant. Padan Fain nu moare. Padan Fain ştie unde să sară şi unde să cadă, zise el, îndreptându-şi zdrenţele de parcă erau haine de sărbătoare. Aşa a fost şi aşa va fi mereu. O să am parte de viaţă lungă. Mai lungă decât…
Dintr-odată, chipul i se strânse, iar mâinile i se încleştară pe pieptul surtucului.
— Mi-au ars căruţa şi toate mărfurile. N-aveau nici o pricina s-o facă, aşa-i? N-am putut să ajung la caii mei. Caii mei, pe care hangiul cel gras mi i-a încuiat în grajd. Trebuia s-o iau iute din loc, ca să nu mă aleg cu gâtul tăiat, şi unde am ajuns? Numai hainele de pe mine mi-au mai rămas. Păi, e drept? Ia zi, e drept?
— Caii dumitale sunt în siguranţa în grajdurile lui jupân al’Vere. Poţi să-i iei oricând. Dacă vii cu mine la han, sunt sigur că Moiraine o să te ajute să ajungi înapoi în Ţinutul celor Două Râuri.
— Aaaa! Asta-i… asta-i femeia Aes Sedai, nu? întrebă Fain, cu o expresie îngrijorată pe chip. Da, poate… începu el, apoi se opri, umezindu-şi nervos buzele. Cât o să mai rămâneţi la… cum i-ai zis? Cum se numeşte?… Cerbul şi Leul?
— Mâine plecăm, zise Rand. Dar ce are asta de a face cu…
— Păi, tu habar n-ai, se jelui Fain, că doar ai burta plină şi ai dormit bine într-un pat moale. Eu n-am dormit mai deloc din noaptea aia. Ghetele mi s-au tocit de atâta alergătură, iar de mâncat…
Chipul i se schimonosi.
— Nu vreau să mă apropii de nici o Aes Sedai, continuă el, scuipând cuvintele, vreau să stau departe, departe de ele… dar s-ar putea să fie nevoie. N-am de ales, nu? Când mă gândesc să-i văd privirea pironită pe mine, când mă gândesc că ştie unde sunt…
Întinse o mână spre Rand de parcă ar fi vrut să-l apuce de surtuc, dar se opri tremurând şi până la urmă se trase înapoi.
— Făgăduieşte-mi să nu-i spui. Femeia aia mă sperie. Nu ai de ce să-i spui, nici o Aes Sedai nu trebuie să ştie nici măcar că exist. Trebuie să-mi făgăduieşti. Trebuie!
— Făgăduiesc, grai Rand cu voce blândă. Dar n-are de ce să-ţi fie frică de ea. Hai cu mine. Măcar o să ai parte de-o masă caldă.
— Poate. Poate, răspunse Fain, frecându-şi gânditor bărbia. Mâine zici? Păi, până atunci… N-ai să uiţi făgăduiala? N-ai să-i spui…?
— N-am s-o las să-ţi facă vreun rău, zise Rand, întrebându-se cum ar fi putut să oprească o Aes Sedai, împiedicând-o să facă întocmai ce dorea.
— Rău n-o să-mi facă, grăi Fain. Nu, nu, nu. N-am de gând s-o las.
Şi, ca un fulger, se năpusti pe lângă Rand şi se pierdu în mulţime.
— Jupân Fain! strigă Rand. Aşteaptă!
Ieşi în fugă de pe uliţă, la timp ca să vadă mantia zdrenţuită dispărând după un colţ. Continuând să-l strige, fugi după el, încercând să dea colţul. Nu avu răgaz decât să vadă spatele unui bărbat şi se izbi pe dată de acesta. Căzură amândoi grămadă în noroi.
— Nu poţi să te uiţi pe unde mergi? se auzi un mormăit de sub el, iar Rand se ridică surprins.
— Mat?
Mat se ridică în şezut cu o privire ucigaşă şi începu să-şi scuture noroiul de pe mantie cu palmele.
— Zău că te transformi în orăşean. Dormi toată dimineaţa şi dai peste oameni.
Ridicându-se în picioare, rămase cu ochii holbaţi la palmele sale pline de noroi, apoi bombăni ceva şi se şterse de mantie.
— Ia asculta, nici n-ai să ghiceşti pe cine am văzut adineauri.
— Padan Fain, zise Rand.
— Padan Fa… Da’ de unde ai ştiut?
— Am vorbit şi eu cu el, apoi a fugit.
— Deci nu l-au luat tro… începu Mat, apoi se opri şi aruncă o privire bănuitoare în jur, dar se linişti văzând că mulţimea trecea pe lângă ei fără să le dea vreo atenţie; Rand se bucură în sinea lui că învăţase să aibă grijă.
— Deci nu l-au luat… ăia. Mă întreb de ce a plecat din Emond’s Field, aşa, fără niciun cuvânt. Pesemne că a luat-o la fugă de atunci şi nu s-a mai oprit până ce-a ajuns aici. Dar acuma de ce fugea?
Rand clătină din cap, şi-şi dori să n-o fi făcut. Capul părea gata să-i cadă de pe umeri.
— Habar n-am de ce altceva, decât că-i e frică de M… de jupâneasa Alys.
Greu mai era să fie mereu atent la vorbele care-i ieşeau din gură.
— Nu vrea ca ea să ştie că-i aici. M-a pus să făgăduiesc să nu-i spun.
— Ei, din partea mea, n-are a se teme, zise Mat. Aş vrea ca ea să nu ştie nici de mine unde sunt.
— Mat?
Oamenii treceau în continuare pe lângă ei fără să-i bage în seamă, dar Rand îşi coborî oricum glasul şi se apropie.
— Mat, ai avut azi noapte vreun coşmar? Despre un bărbat care a ucis un şobolan?