Mat îl privi fără să clipească.
— Şi tu? spuse el în cele din urma. Şi Perrin, pare-mi-se. Aproape că l-am întrebat azi dimineaţă, dar… Trebuie s-o fi păţit şi el. Sânge şi cenuşă! Acuma cineva s-a apucat să ne facă să visăm tot felul de lucruri. Rand, aşa de mult mi-aş dori ca nimeni să nu ştie pe unde sunt.
— Azi dimineaţă, la han era plin de şobolani morţi, grai Rand, fără să se mai teamă să rostească vorbele, aşa cum s-ar fi temut mai devreme; parcă nu prea mai simţea niciun fel de emoţie. Aveau spinarea ruptă.
I se părea că propriul glas îi răsună în urechi. Dacă se îmbolnăvea, ar fi putut ajunge în situaţia de a trebui să meargă la Moiraine. Constată cu uimire că nici măcar gândul că Puterea Supremă ar fi putut fi folosită pe pielea lui nu-l mai deranja.
Mat inspiră adânc, îşi adună mantia şi privi împrejur de parcă s-ar fi întrebat încotro s-o pornească.
— Ce ni se întâmpla, Rand? Ce?
— Nu ştiu. Am de gând să-i cer sfatul lui Thom, dacă să mai vorbesc despre asta şi… altcuiva.
— Nu! Ei nu. Poate lui, da, dar nu şi ei.
Bruscheţea răspunsului îl lua prin surprindere pe Rand.
— Deci l-ai crezut?
Nici nu mai trebui să explice la care „el” se referea; strâmbătura de pe faţa lui Mat îi arăta că înţelesese.
— Nu, răspunse Mat încet. Dar mă gândesc la mai multe variante. Dacă-i povestim ei, iar el a minţit, poate să nu se întâmple nimic. Poate. Dar poate numai faptul că el a pătruns în visele noastre e îndeajuns pentru… Ei, nu ştiu, adăugă el, şi se opri să înghită în sec. Dacă nu-i spunem ei, poate că o să visăm din nou. Şobolani sau nu, oricum visele sunt mai bune decât… Ţi-aduci aminte de bac? Eu zic să nu deschidem gura.
— Bine.
Rand îşi aducea aminte şi de bac, şi de ameninţarea lui Moiraine, dar cumva toate astea îi păreau nişte lucruri foarte îndepărtate în timp.
— Bine.
— Nici Perrin n-o să zică nimic, aşa-i? continuă Mat, legănându-se pe călcâie. Trebuie să ajungem la el. Dacă-i spune, o să-şi dea seama de toată povestea. Sunt convins de asta. Hai.
Şi porni iute prin mulţime. Rand rămase cu ochii aţintiţi în urma lui, până ce Mat se întoarse şi-l apucă de braţ. Simţindu-l, Rand clipi, apoi se luă după el.
— Ce ai păţit? întrebă Mat. Iar adormi?
— Cred că am răcit, mormăi Rand; capul îi răsuna ca o tobă.
— Când ajungem îndărăt, poţi să mănânci nişte supă de pui, propuse Mat. Gura nu-i mai tăcu nici o clipă, în timp ce se strecurau pe străzile aglomerate. Rand încercă să asculte şi chiar să mai spună câte ceva din când în când, dar era prea greu. Nu era obosit şi nu voia să doarmă, numai că-i se părea că plutea. După un timp, se trezi că-i povestea lui Mat despre Min.
— Un pumnal cu un rubin? întreba Mat. Asta-mi place. Nu ştiu însă ce să zic de povestea cu ochiul. Eşti sigur că nu inventa? Aş zice că trebuia să ştie şi ce înseamnă toate astea, dacă e ghicitoare.
— N-a spus c-ar fi ghicitoare, i-o întoarse Rand. Cred că într-adevăr are viziuni din astea. Aminteşte-ţi că Moiraine vorbea cu ea când am ieşit din baie. Iar ea ştie cine-i Moiraine.
Mat se încruntă la el.
— Parcă nu trebuia să rostim numele ăsta.
— Aşa-i, îngăimă Rand şi-şi frecă tâmplele cu ambele mâini; îi venea foarte greu să se concentreze, oricât de puţin.
— Cred că într-adevăr eşti bolnav, replică Mat, încruntându-se în continuare; brusc, îl opri pe Rand, apucându-l de mânecă. Ia uite!
Trei bărbaţi cu platoşe şi coifuri ascuţite de oţel, lustruite de sclipeau precum argintul, îşi croiau drum în josul străzii către Rand şi Mat. Până şi zalele de pe braţe le străluceau. Mantiile lungi, de un alb imaculat, brodate cu un soare auriu pe partea din stânga, atârnau aproape până în noroiul şi băltoacele de pe stradă. Mâinile li se odihneau pe mânerul sabiei şi priveau în jur ca şi cum ar fi văzut nişte scârboşenii care tocmai ieşiseră de sub un buştean putrezit. Nimeni însă nu le întorcea privirile. Nimeni nu părea să-i bage în seamă. Oricum, cei trei nu aveau nevoie să-şi facă loc. Mulţimea se dădea în lături din faţa mantiilor albe ca din întâmplare, lăsându-i să păşească într-un spaţiu liber care se deplasa odată cu ei.
— Crezi c-or fi Copiii Luminii? întrebă cu voce tare Mat; un trecător îl privi urât, apoi grăbi pasul.
Rand încuviinţă. Copiii Luminii. Mantiile Albe. Bărbaţii care le urau pe Aes Sedai. Bărbaţii care le spuneau celorlalţi cum să trăiască şi care le făceau necazuri celor care nu le dădeau ascultare. Dacă necazuri însemna fermele arse şi alte lucruri şi mai rele… „Ar trebui să-mi fie frică, se gândi el. Sau să fiu curios.” Oricum, ceva… dar nu să-i privească netulburat.
— Nu-mi par cine ştie ce, şopti Mat. Dar sunt plini de ei, nu zici?
— N-are a face, răspunse Rand. La han. Trebuie să vorbim cu Perrin.
— Ca Eward Congar. Şi el e mereu cu nasul pe sus, continuă Mat şi rânji dintr-odată, cu o sclipire în ochi. Ţi-aduci aminte când a căzut de pe Podul de Căruţe şi a trebuit să se care acasă ud leoarcă? Asta l-a dezumflat vreo lună de zile.
— Şi ce are asta de a face cu Perrin?
— Vezi aia? întrebă Mat, arătându-i cu degetul o căruţă care stătea sprijinită în oişte, într-o alee, chiar în faţa celor trei bărbaţi. Înăuntru se aflau vreo duzină de butoaie, ţinute în loc de o singură proptea.
— Ia priveşte!
Râzând, băiatul se năpusti într-o prăvălie aflată la stânga lor. Rand rămase cu ochii după el, ştiind că ar fi trebuit să facă totuşi ceva. Sclipirea din ochii lui Mat însemna că punea ceva la cale. Curios însă, se trezi că de-abia aştepta să vadă ce avea celălalt de gând. Ceva îi spunea că era un lucru greşit şi periculos, dar asta nu-l împiedica să zâmbească, la gândul a ceea ce avea să urmeze.
Într-o clipă, Mat apăru deasupra lui, căţărându-se pe o fereastră a podului şi sărind pe acoperişul de ţiglă al prăvăliei. Avea praştia în mână, învârtind o deja. Privirea lui Rand se întoarse către căruţă. Aproape imediat se auzi un trosnet puternic, iar propteaua care ţinea butoaiele se rupse, chiar când Mantiile Albe ajunseseră în dreptul aleii. Oamenii se dădură la o parte când butoaiele se rostogoliră peste oiştea căruţei, cu un zgomot răsunător, şi începură să salte pe strada, împrăştiind noroi şi apă murdară în toate direcţiile. Cei trei bărbaţi săriră în lături la fel de iute ca toţi ceilalţi, trufia din privirile lor fiind înlocuită de surprindere. Un trecător căzu la pământ, împroşcând la rândul lui, dar cei trei se mişcară agil şi evitară cu uşurinţă butoaiele. Însă de noroiul care zbura în jur şi le împroşca mantiile nu avură cum scăpa.
Un bărbos cu un şorţ lung ieşi în fugă de pe alee, fluturându-şi braţele şi strigând mânios, dar o singură privire aruncată celor trei care încercau în zadar să-şi scuture noroiul de pe mantii se dovedi îndeajuns pentru a-l face să dispară la loc, încă şi mai repede decât la venire. Rand aruncă o privire spre acoperişul prăvăliei. Mat dispăruse. Lovitura nu era mare lucru pentru un băiat din Ţinutul celor Două Râuri, dar efectul urmărit fusese cu siguranţă atins. Rand nu-şi putea ţine râsul; şi acesta părea cumva învelit într-un smoc de lână, dar tot râs era. Când se întoarse îndărăt cu ochii la stradă, cei trei bărbaţi în mantii albe se uitau fix la el.
— Ţi se pare ceva amuzant, da? întrebă unul, care stătea puţin în faţa celorlalţi; avea o privire arogantă şi nu clipea mai deloc, cu o scânteie în ochi de parcă ştia ceva de mare preţ, ce nu mai ştia nimeni altcineva.