Râsul lui Rand încetă brusc. Era singur printre noroi şi butoaie cu Copiii. Oamenii care-i înconjuraseră până atunci descoperiseră, fiecare, că aveau ceva mai bun de făcut în susul sau în josul străzii.
— De frica Luminii nu-ţi mai poţi mişca limba? întrebă Mantia Albă, a cărui faţă îngustă părea şi mai trasă din pricina mâniei; se uită dispreţuitor la mânerul sabiei care se vedea de sub mantia lui Rand. Poate că tu eşti răspunzător pentru asta, da?
Spre deosebire de ceilalţi doi, avea şi un nod auriu cusut dedesubtul însemnului cu soarele de pe mantie.
Rand dădu să-şi acopere sabia, dar, în loc de asta, îşi trase mantia înapoi pe umeri. Undeva, în străfundurile minţii sale, se minuna singur de ceea ce făcea, dar era un gând foarte îndepărtat.
— Se mai întâmplă şi accidente, îi înfruntă el. Chiar şi Copiilor Luminii.
Omul cu faţă îngustă ridică dintr-o sprânceană.
— Aşa periculos îmi eşti, tinerelule? întrebă el; nu era cu mult mai în vârstă decât Rand însuşi.
— Pecetea bâtlanului, Lord Bornhald, îl preveni altul dintre cei trei.
Omul cu faţa îngustă aruncă din nou o privire către mânerul sabiei lui Rand – bâtlanul de bronz se vedea foarte bine – şi, pentru o clipă, făcu ochii mari. Apoi privirea i se îndreptă spre chipul lui Rand şi pufni dispreţuitor.
— E prea tânăr. Nu eşti de pe-aici, da? îl întrebă cu răceală în glas. Şi vii… de unde?
— Tocmai am ajuns în Baerlon, răspunse Rand; un fior îi străbătu braţele şi picioarele; îşi simţea pielea încinsă, aproape fierbinte. Nu se întâmplă să ştiţi un han bun?
— Nu-mi răspunzi la întrebări, se răsti Bornhald. Ce ticăloşie se ascunde în sufletul tău de nu vrei să-mi răspunzi?
Ceilalţi doi îl flancară, cu chipul împietrit şi lipsit de expresie. În ciuda petelor de noroi de pe mantii, acum nu mai era nimic amuzant la ei.
Rand simţi un fior în tot corpul; senzaţia de căldură se transformă în fierbinţeală. Voia să râdă, îl făcea să se simtă aşa de bine. Un glas care-i răsuna în minte îi strigă că era ceva în neregulă, dar nu se putea gândi decât la cât era de plin de energie, mai mai să plesnească. Zâmbind, se legănă pe călcâie şi aşteptă urmarea, întrebându-se, vag, ce avea să se întâmple.
Chipul căpeteniei se întunecă. Unul dintre ceilalţi scoase puţin sabia din teacă, îndeajuns pentru a da la iveală câţiva centimetri de oţel, şi spuse cu glasul tremurând de mânie:
— Când Copiii Luminii pun întrebări, ţărănoi cu ochi cenuşii ce-mi eşti, află că aşteaptă şi răspunsuri, ori…
Dar se opri când bărbatul cu chipul îngust îi puse un braţ pe piept şi-i făcu un semn cu capul în susul străzii. Sosise Garda Oraşului, o duzină de bărbaţi cu tichii rotunde de oţel şi surtuce de piele bătute cu ţinte, care duceau cu ei bastoane de luptă, cu aerul că ştiau foarte bine cum să le folosească. Se opriră la vreo zece paşi de ei şi-i priviră în tăcere.
— Oraşul ăsta şi-a pierdut Lumina, mârâi bărbatul care pusese mâna pe sabie, ridicându-şi apoi glasul pentru a striga către Gardă: Peste Baerlon s-a abătut umbra Celui Întunecat!
La un gest al lui Bornhald, îşi vârî cu putere sabia la loc în teacă, cu multă forţă. Bornhald se întoarse din nou spre Rand. În ochii lui ardea o lumină pătrunzătoare.
— Să ştii, tinerelule, că Iscoadele Celui Întunecat nu ne scapă niciodată, nici chiar într-un oraş peste care s-a abătut Umbra. O să ne mai întâlnim noi. Poţi să fii sigur!
Se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi mari; cei doi tovarăşi îl urmară la mică distanţă, ca şi cum Rand ar fi încetat să mai existe. Cel puţin, pentru moment. Când ajunseră în partea aglomerată a străzii, drumul li se deschise, la fel ca mai înainte, ca din întâmplare. Bărbaţii din Gardă şovăiră, cu ochii la Rand, apoi îşi luară bastoanele pe umeri şi o apucară pe urmele celor trei, numai că se văzură nevoiţi să-şi croiască drum prin mulţime, strigând:
— Faceţi loc! Trece Garda!
Numai câţiva oameni se dădură la o parte fără să crâcnească.
Rand rămăsese în aşteptare, legănându-se pe călcâie. Fiorul care-l străbătea era atât de puternic, încât aproape că-l făcea să se cutremure şi simţea că-i arde pielea. Mat ieşi din prăvălie, privindu-l ţintă.
— Nu eşti bolnav, grai el în cele din urmă. Eşti nebun!
Rand inspiră adânc şi, dintr-odată, totul dispăru, ca un balon spart, făcându-l să se clatine pe picioare când îşi dădu seama ce făcuse. Umezindu-şi buzele, se uită în ochii lui Mat.
— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la han, de-acum, murmură el şovăielnic.
— Da, răspunse Mat. Cred că da.
Strada începuse din nou să se umple; mulţi dintre cei care treceau pe lângă ei le aruncau priviri chiorâşe, vorbind între ei cu glas scăzut. Rand era convins că povestea urma să se răspândească. Un nebun se luase la harţă cu trei Copii ai Luminii. Asta da, poveste. „Poate că visele m-au făcut să-mi pierd minţile.”
Cei doi se rătăciră de mai multe ori pe străzile întortocheate, dar, după o vreme, se întâlniră cu Thom Merrilin, care se plimba solemn, de unul singur, prin mulţime. Menestrelul le spuse că ieşise să-şi dezmorţească oasele şi să ia o gură de aer proaspăt, numai că, ori de câte ori cineva arunca o privire spre mantia sa multicoloră, anunţa cu voce răsunătoare:
— Mă găsiţi la Cerbul şi Leul, numai astă-seară.
Găsindu-şi cu greu cuvintele, Mat începu să-i povestească lui Thom despre vis şi despre încurcătură în care se aflau, dacă să-i spună sau nu lui Moiraine, dar Rand i se alătură şi el, pentru că erau mici diferenţe între felurile în care şi-l reaminteau. „Sau poate că fiecare vis a fost puţin altfel”, se gândi el. În linii mari însă, totul se potrivea.
După numai câteva vorbe, Thom îşi îndreptă toată atenţia spre ceea ce auzea. Când Rand pomeni de Ba’alzamon, Menestrelul îi apucă de umeri pe amândoi şi le spuse răstit să-şi ţină gura, se înălţă în vârful picioarelor pentru a privi peste capetele mulţimii, apoi îi conduse afară din înghesuială către o fundătură în care nu se aflau decât câteva lăzi şi un câine galben şi costeliv, care se ghemuise într-un colţ ca să scape de frig.
Thom privi o vreme către mulţime, ca să vadă dacă se oprea cineva să-i asculte, apoi se întoarse din nou către cei doi. Ochii săi albaştri îi sfredeliră, între două priviri pe care le arunca înspre intrarea în uliţă.
— Să nu mai rostiţi numele ăsta în auzul străinilor, le porunci el, cu glas scăzut, dar foarte serios. Nici măcar în locurile în care ar putea să se afle străini care să-l audă. E foarte primejdios, chiar şi când nu sunt Copii ai Luminii pe uliţe.
— Aş putea eu să-ţi zic câte ceva despre Copiii Luminii, pufni Mat, aruncându-i lui Rand o privire piezişă.
Thom nu-l băgă în seamă.
— Dacă numai unul dintre voi ar fi visat asta, continuă el, trăgându-se furios de mustaţă. Povestiţi-mi tot ce vă amintiţi. Fiecare amănunt.
În timp ce-i asculta, continua să arunce câte o privire în dreapta şi stânga.
— … Şi mi-a spus numele celor care au fost folosiţi, zise Rand în cele din urmă, după ce povestise tot ce-şi amintea. Guaire Amalasan, Raolin Duşmanul Întunecimii.
— Davian, adăugă Mat. Şi Yurian Arc de piatră.
— Şi Logain, sfârşi Rand.
— Primejdioase nume, mormăi Thom, ai cărui ochi păreau să-i sfredelească şi mai adânc decât înainte. Aproape la fel de primejdioase ca şi cel de mai înainte, într-un fel sau altul. Cu toţii sunt morţi acum, în afară de Logain. Unii au murit de mult. Raolin Duşmanul Întunecimii a trăit acum vreo două mii de ani. Însă primejdia rămâne. Mai bine nu le rostiţi numele cu voce tare, nici chiar când sunteţi singuri. Cei mai mulţi nu le-ar recunoaşte, dar dacă vă aude cine nu trebuie…