— Dar cine au fost? întrebă Rand.
— Nişte bărbaţi, şopti Thom. Nişte bărbaţi care au clătinat stâlpii cerului şi au făcut lumea să se cutremure din temelii. N-are a face, continua el clătinând din cap. Uitaţi de ei. De-acum sunt praf şi pulbere.
— Şi au fost… folosiţi, aşa cum ne-a spus el? întrebă Mat. Şi au murit?
— S-ar putea spune că Turnul Alb i-a ucis. S-ar putea spune, repetă Thom; îşi strânse o clipă buzele, apoi clătină din nou din cap. Dar să-i fi folosit…? Nu. Asta n-o înţeleg. Numai Lumina ştie câte rotiţe mişcă Suprema Înscăunată Amyrlin, dar asta n-o înţeleg.
Mat se înfioră.
— A spus atâtea. Numai vorbe nebuneşti. Toată povestea cu Lews Therin Ucigaşul de Neam şi Artur Aripă de Şoim. Şi Ochiul Lumii. Asta ce o mai fi?
— O legendă, răspunse încet Menestrelul. Poate. O legendă la fel de însemnată cum e cornul lui Vaiere, cel puţin în ţinuturile de la Hotare. Acolo, bărbaţii pleacă în căutarea Ochiului Lumii, la fel cum tinerii din Illian pornesc să caute Cornul. Poate că-i o legendă.
— Şi acum ce facem, Thom? întrebă Rand. Îi spunem? Nu mai vreau vise din astea. Poate ştie ea ce-i de făcut.
— Poate n-o să ne placă ce face ea, mârâi Mat.
Thom îi privi lung, cugetând şi mângâindu-şi mustaţa cu dosul palmei.
— Aş zice să vă ţineţi gura, răspunse el în cele din urmă. Nu povestiţi nimănui, cel puţin deocamdată. Puteţi să vă răzgândiţi oricând, dacă n-aveţi de ales, dar, odată ce povestiţi, s-a terminat şi v-aţi legat încă şi mai mult de… de ea.
Brusc, el îşi îndrepta umerii, fără să se mai cocoşeze aproape deloc.
— Băiatul celălalt! Aţi zis că şi el a visat acelaşi lucru? Oare are minte destulă ca să-şi ţină gura?
— Cred că da, răspunse Rand, în acelaşi moment în care Mat îl lămurea:
— Tocmai ne duceam la han să-l prevenim.
— Facă Lumina să nu ajungem prea târziu!
Cu mantia fluturându-i în jurul gleznelor, cu peticele tremurând în bătaia vântului, Thom o porni la drum cu paşi mari, privind peste umăr fără să se oprească.
— Ei? Sunteţi bătuţi în cuie, sau ce?
Rand şi Mat se grăbiră pe urmele lui, dar el nu-i mai aşteptă. De data asta, nu se mai opri la vederea oamenilor care-i admirau mantia, nici măcar când îl salutau şi-l aclamau. Se repezi pe străzi de parcă erau pustii. Rand şi Mat aproape că fugeau ca să se ţină după el. Mult mai repede decât se aştepta Rand, ajunseră la Cerbul şi Leul.
Când tocmai dădeau să intre, Perrin ieşi în fugă, încercând să-şi pună mantia pe umeri fără să se oprească, şi fu cât pe ce să cadă din picioare, încercând să nu intre în ei.
— Tocmai veneam să vă caut, gâfâi el după ce-şi recăpătă echilibrul.
Rand îl apucă de braţ.
— Ai povestit cuiva ceva despre vis?
— Zi că nu, îi ceru Mat.
— E foarte important, spuse şi Thom.
Perrin îi privi uimit.
— Nu, n-am povestit. Nici nu m-am ridicat din pat decât de vreun ceas, continuă el, iar umerii i se lăsară. M-am străduit din răsputeri să nu mă gândesc la asta; cum să mai şi povestesc cuiva. Dar lui de ce i-aţi spus? mai întrebă, arătând cu capul spre Menestrel.
— Trebuia să povestim cuiva, sau înnebuneam, murmură Rand.
— Îţi explic eu mai târziu, adăuga Thom, aruncând o privire plina de subînţelesuri către oamenii care intrau şi ieşeau din han.
— Bine, răspunse şovăitor Perrin, părând încă nedumerit; dintr-odată, îşi trase o palmă peste frunte. M-aţi făcut aproape să uit de ce vă căutam. Nu că n-aş prefera să uit. E Nynaeve înăuntru!
— Sânge şi cenuşă! strigă Mat cu un glas ascuţit. Cum a ajuns aici? Moiraine… bacul…
Perrin pufni.
— Crezi că o poate opri aşa un fleac precum un bac scufundat? L-a scos la lumină pe Turnînalt care izbutise, nu ştiu cum, să treacă râul îndărăt. Nynaeve mi-a povestit că l-a găsit ascuns în cameră şi că la început nu voia nici să se apropie de râu, dar l-a făcut ea într-un fel să găsească o barcă îndeajuns de mare pentru ea şi calul ei şi s-o treacă dincolo. A vâslit chiar el. Am înţeles că nu i-a dat răgaz decât să găsească un om care să-l ajute.
— Pe Lumină! oftă Mat.
— Şi ce caută aici? se interesa Rand, dar Mat şi Perrin îi aruncară amândoi o privire plină de dispreţ.
— A venit după noi, răspunse Perrin. Tocmai vorbeşte cu… cu jupâneasa Alys, şi e aşa multă căldură între ele, de zici că stă să ningă.
— N-am putea să mergem o vreme în altă parte? întrebă Mat. Taica-meu zice că numai un prost îşi bagă mâna de bunăvoie într-un cuib de viespi.
Rand îl întrerupse:
— Nu poate să ne silească să ne întoarcem. După Noaptea Iernii, ar fi trebuit şi ea să-şi dea seama. Dacă nu, va trebui s-o facem noi să înţeleagă.
Cu fiecare cuvânt, sprâncenele lui Mat se ridicau din ce în ce mai sus, iar după ce Rand isprăvi, fluieră înfundat.
— Ai încercat vreodată s-o convingi pe Nynaeve de ceva ce nu vrea să înţeleagă? Eu da. Aşa că zic să stăm afară până la căderea nopţii, şi apoi să ne strecurăm înăuntru.
— Din câte am văzut eu la tânăra asta, mormăi Thom, nu cred că se va opri până ce nu spune ce are de spus. Dacă nu-i se dă ocazia cât mai repede, s-ar putea s-o ţină tot aşa, până ce o să facă o vâlvă în jurul nostru pe care nu ne-o dorim.
Cu asta, îi puse pe toţi trei la punct. Schimbând câte o privire, ei traseră adânc aer în piept şi intrară mărşăluind înăuntru, ca şi când ar fi plecat la lupta cu trolocii.
16
Meştereasa
Intrară în han, cu Perrin în frunte. Rand era atât de concentrat asupra a ceea ce avea de gând să-i spună lui Nynaeve, încât nici n-o văzu pe Min înainte ca ea să-l prindă de braţ şi să-l tragă la o parte. Ceilalţi mai făcură câţiva paşi pe coridor, înainte să-şi dea seama că el se oprise, apoi se opriră la rândul lor, ca să-l aştepte, pe jumătate nerăbdători să plece, pe jumătate nădăjduind să dureze cât mai mult.
— N-avem timp de de-astea, băiete, grăi morocănos Thom.
Min îl privi pătrunzător pe Menestrelul cel cărunt.
— Du-te şi mai jonglează puţin, se răsti ea, trăgându-l pe Rand mai departe de ceilalţi.
— Chiar că nu am timp, îi şopti Rand. Oricum, nu mai vreau să te aud spunându-mi că n-am cum scăpa de tine şi alte cele.
Încercă să-şi elibereze braţul, dar, de câte ori izbutea, ea îl prindea la loc.
— Nici eu n-am vreme de prostiile tale. Stai odată locului! îi porunci ea, aruncându-le celorlalţi o privire scurtă şi venind mai aproape de el, pentru a-i vorbi cu glas scăzut. Cu câtva timp în urmă a sosit o femeie – mai scundă ca mine, tânără, cu ochi negri şi părul negru împletit într-o coadă care-i ajungea până la mijloc. Şi ea face parte din toată povestea, la fel ca voi ceilalţi.
O clipă, Rand se holbă la ea fără să spună nici o vorbă. „Nynaeve? Cum să fie şi ea părtaşă? Pe Lumină, dar despre mine ce să mai zic?”
— Nu e… cu putinţă.
— O cunoşti? şopti Min.
— Da… şi ea… adică, tu…
— Rand, scânteile. Când a sosit, s-a întâlnit cu jupâneasa Alys şi au apărut scântei, deşi erau numai ele două. Ieri nu am văzut scânteile decât când eraţi măcar trei sau patru la un loc, dar astăzi totul e mai aprins, mai pătimaş.
Se uită la prietenii lui Rand, care aşteptau nerăbdători, şi se înfioră o clipă, apoi se întoarse din nou către el.
— Mă mir că nu ia foc hanul. Astăzi sunteţi cu toţii într-o primejdie mai mare ca ieri. De când a sosit ea.