Rand aruncă o privire spre prietenii săi. Thom, cu sprâncenele sale stufoase ridicate într-un unghi ascuţit, se tot apleca înainte, încercând să găsească o modalitate de a-l grăbi.
— N-o să ne facă niciun rău, îi răspunse el lui Min. Acum chiar trebuie să plec.
De data asta, reuşi să-şi elibereze braţul. Ea scoase o exclamaţie de iritare, dar el n-o luă în seamă, ci se duse înapoi la ceilalţi, şi o porniră cu toţii din nou pe coridor. Rand mai privi o dată înapoi. Min îi arătă pumnul şi bătu din picior.
— Ce mai avea de spus? întrebă Mat.
— Nynaeve e şi ea părtaşă, îi răspunse Rand fără să se gândească, apoi îi aruncă o privire cruntă, care-l surprinse pe celălalt cu gura deschisa.
După o clipă, pe chipul lui Mat se oglindi o expresie care dădea de înţeles că pricepuse avertismentul.
— Părtaşă la ce? întrebă încet Thom. Fata aia ştie ceva despre voi?
În timp ce Rand încerca să-şi adune minţile, pentru a găsi ceva de spus, Mat răspunse morocănos:
— Sigur că-i părtaşă. Părtaşă la toate grozăviile pe care le-am avut începând din Noaptea Iernii. Poate că pentru tine nu-i mare brânză că a venit Meştereasa, dar eu, unul, aş zice că ne-ar fi mai bine cu Mantiile Albe.
— Fata a văzut-o pe Nynaeve la sosire, îi lamuri Rand. A văzut-o vorbind cu jupâneasa Alys şi s-a gândit că, poate, are şi ea ceva de-a face cu noi.
Thom îl privi pieziş şi-şi mângâie mustaţa, pufnind ca pentru sine, dar ceilalţi păreau că-i acceptă explicaţia. Nu-i convenea să aibă secrete faţă de prietenii săi, dar secretul lui Min putea fi la fel de primejdios pentru ea, pe cât erau pentru ei toate tainele pe care le împărtăşeau.
Dintr-odată, Perrin se opri în faţa unei uşi şi, în ciuda mărimii sale, păru ciudat de nesigur pe el. Trase adânc aer în piept, îşi privi tovarăşii, inspiră din nou, apoi deschise uşa cu mişcări lente şi intră. Ceilalţi îl urmară, unul câte unul. Rand era ultimul şi trebui să închidă uşa după el, fără niciun pic de tragere de inima.
Încăperea era cea în care mâncaseră cu o seară în urmă. În vatră ardea un foc, iar în mijlocul mesei se afla o tavă de argint, bine şlefuită, pe care se aflau o carafă de argint sclipitor şi câteva pocale. Moiraine şi Nynaeve şedeau, fiecare la câte un capăt al mesei, fără să-şi ia ochii una de la alta. Toate celelalte scaune erau goale. Mâinile lui Moiraine se odihneau pe masă, la fel de nemişcate cum îi era şi chipul. Nynaeve îşi petrecuse cosiţa peste un umăr, strângându-i capătul în pumn şi tot trăgând de el, aşa cum obişnuia să facă atunci când se purta cu şi mai mare încăpăţânare decât de obicei, faţă de cei din Sfatul Satului. „Avea dreptate Perrin.” În ciuda focului, părea să fie foarte frig; dinspre cele două femei păreau să vină valuri de aer îngheţat.
Lan stătea sprijinit de poliţa vetrei, privind ţintă la flăcări şi frecându-şi mâinile ca să se încălzească. Egwene, lipită de perete, îşi îmbrăcase mantia şi-şi trăsese gluga. Thom, Mat şi Perrin se opriseră în faţa uşii, nesiguri pe ei.
Ridicând stânjenit din umeri, Rand se apropie de masă. „Uneori trebuie să iei lupul de urechi”, îşi aminti. Dar, împreună cu asta, îi veni în minte şi o altă zicală. „Când ai prins lupul de urechi, e la fel de greu şi să-i dai drumul, şi să te ţii de el.” Simţi privirea lui Moiraine aţintită asupra sa, la fel ca şi cea a lui Nynaeve, şi se înroşi la faţă, dar tot se aşeză, la jumătatea distanţei dintre cele două.
O clipa, încăperea ramase în nemişcare precum o sculptura, apoi Egwene, Perrin şi, în cele din urma, Mat se apropiară şovăind de masă şi se aşezară undeva mai către mijloc, împreuna cu Rand. Egwene îşi trase gluga şi mai jos, ascunzându-şi jumătate din faţă. Niciunul dintre ei nu privea în jur.
— Ei, pufni Thom, din locul său de lângă uşă. Măcar atât s-a făcut.
— De vreme ce e toată lumea aici, începu Lan, îndepărtându-se de vatră şi umplând un pocal de argint cu vin, poate ai să primeşti, în cele din urmă, asta.
Îi oferi pocalul lui Nynaeve, iar ea îl privi bănuitoare.
— Nu are de ce să-ţi fie frică, o linişti el cu răbdare. L-ai văzut pe hangiu aducând vinul, şi niciunul dintre noi doi nu a avut ocazia să pună ceva în el. Nu-i nici o primejdie.
La auzul cuvântului „frică”, buzele Meşteresei se strânseră cu mânie, dar luă pocalul şi murmură o vorbă de mulţumire.
— M-ar interesa să ştiu cum ne-ai găsit, continua el.
— Şi pe mine, adăuga Moiraine, aplecându-se. Poate că acum, după ce-ţi i-am adus pe Egwene şi pe băieţi, ai să fii mai dispusă să vorbeşti.
Nynaeve luă o gură de vin, apoi îi răspunse:
— N-aveaţi unde să mergeţi, în afara de Baerlon. Dar, ca să fiu sigura, v-am luat urma. Nu zic că nu v-aţi plimbat multa vreme înainte şi înapoi. Pesemne că nu vă plăcea să daţi peste nişte oameni de treaba.
— Dumneata… ne-ai luat urma? întrebă Lan; era pentru prima oară, de când îl cunoscuse Rand, că părea surprins, înseamnă că încep să-mi pierd meşteşugul.
— Nu aţi lăsat prea multe urme, dar eu sunt la fel de priceputa ca orice bărbat din Ţinutul celor Două Râuri, poate în afară de Tam al’Thor. Până să moară tatăl meu, continua ea după un scurt moment de tăcere, mă lua la vânătoare cu el şi m-a învăţat tot ce i-ar fi învăţat şi pe fiii de care n-a avut parte.
Îl privi sfidător pe Lan, dar el nu făcu decât să încuviinţeze din cap.
— Dacă ai putut lua o urmă pe care eu am încercat s-o ascund înseamnă că te-a învăţat bine. Puţini pot face asta, chiar şi la Hotare.
Fără să răspunde, Nynaeve îşi plecă faţa către pocalul pe care-l ţinea în mână. Rand o privi cu ochii mari. Roşise. Nynaeve nu se arăta niciodată câtuşi de puţin descumpănită. Mânioasă, da; iritată, foarte des; dar niciodată luată pe picior greşit. Acum însă, obrajii îi erau roşii ca focul, şi încerca s-o ascundă cu ajutorul vinului.
— Poate că acum vei binevoi să-mi răspunzi la câteva întrebări, glăsui liniştită Moiraine. Eu ţi-am răspuns la ale dumitale cu destulă sinceritate.
— Da, mi-ai îndrugat numai poveşti de ale Menestrelilor, replică Nynaeve. Singurul fapt sigur, după mine, este că patru tineri au fost luaţi cu forţa, şi numai Lumina ştie de ce, de către o Aes Sedai.
— Ţi s-a spus deja că lucrul ăsta nu este cunoscut aici, replică dur Lan. Învaţă să ai grijă ce vorbeşti.
— Şi de ce, mă rog? întrebă Nynaeve. De ce să vă ajut să vă ascundeţi, ca lumea să nu afle ce sunteţi de fapt? Am venit să-i iau pe Egwene şi pe băieţi îndărăt în Emond’s Field, nu să vă ajut să-i duceţi pe sus cine ştie unde.
Thom intră şi el în vorbă cu glasul său dispreţuitor:
— Dacă vrei ca ei să-şi mai vadă satul – sau dumneata, că veni vorba ar fi mai bine să ai grijă. Se găsesc oameni care ar vrea s-o vadă moartă, continua el, arătând cu capul spre Moiraine, pentru că este ceea ce este. Şi pe el la fel.
După ce arătă şi spre Lan, înaintă brusc şi se sprijini cu mâinile pe masă, lângă Nynaeve. Era mult mai înalt ca ea, iar mustăţile sale lungi şi sprâncenele groase păreau, dintr-odată, ameninţătoare. Ea făcu ochii mari şi dădu să se lase pe spate, îndepărtându-se de el, apoi se îndreptă sfidător de spate. Thom nu păru să bage de seamă, ci continuă, cu o voce joasă, care nu prevestea nimic bun:
— Un singur zvon, o singura şoaptă, şi ai să-i vezi năvălind în hanul ăsta ca furnicile. Atât de puternică este ura şi dorinţa lor de a ucide sau a-i prinde pe oamenii de soiul lor. Dar fata? Dar băieţii? Dar dumneata? Cu toţii sunteţi tovarăşii lor, cel puţin în ochii Mantiilor Albe. Nu ţi-ar plăcea să-i vezi cum pun întrebări, mai ales când vine vorba de Turnul Alb. Inchizitorii lor presupun că eşti vinovat încă dinainte să înceapă, iar pentru asemenea vină nu au decât o singură pedeapsă. Nu le pasă care-i adevărul, pentru că îşi închipuie că deja îl cunosc. Mărturisirea: numai asta caută ei, cu fiarele înroşite în foc şi cleştii pe care-i mânuiesc. Mai bine aminteşte-ţi că există secrete prea periculoase pentru a fi rostite cu voce tare, chiar dacă-ţi se pare că ştii cine le aude. Pare-se că în ultima vreme trebuie să le tot spun asta multora, încheie el, îndreptându-se.