— Bine zis, Menestrelule, îl lăudă Lan, cu aceeaşi privire cercetătoare de mai înainte. Mă uimeşte să văd cât de mult îţi pasă.
Thom ridică din umeri.
— Şi despre mine se ştie că am sosit odată cu voi. Nu-mi face nici o plăcere să-mi imaginez un Inchizitor, cu un fier înroşit în mână, care să-mi spună să mă căiesc de păcate şi să păşesc în Lumină.
— Ăsta, rosti apăsat Nynaeve, nu este decât un motiv în plus pentru care ei trebuie să vină acasă cu mine, mâine dimineaţă. Sau chiar în după amiaza asta, de fapt. Cu cât scăpăm mai repede de voi şi o pornim spre Emond’s Field, cu atât mai bine.
— Nu se poate, se împotrivi Rand, auzind cu bucurie că şi prietenii săi vorbiseră în aceeaşi clipă.
Aşa, privirea piezişă a lui Nynaeve nu se putu fixa într-un singur loc; dar ea tot nu cruţa pe nimeni. Numai că el vorbise cu o clipă mai repede, aşa că toţi tăcură, privindu-l. Până şi Moiraine se lăsă pe spătarul scaunului, cu mâinile încleştate şi cu ochii aţintiţi asupra lui. Nu-i venea deloc uşor să înfrunte fulgerele din ochii Meşteresei.
— Dacă plecam înapoi în Emond’s Field, se vor întoarce şi trolocii. Ne… vânează. Nu ştiu de ce, dar asta e. Poate că în Tar Valon putem afla motivul. Poate că putem afla cum să-i oprim. E singura cale.
Nynaeve îşi desfăcu braţele.
— Parc-ai fi Tam. A cerut să fie dus pe sus la întrunirea sătenilor şi a încercat să-i convingă pe toţi. Cu Sfatul îşi încercase deja norocul. Cine ştie cum, jupâneasa… Alys, asta a voastră, continuă ea, scuipând numele cu un val de dispreţ, a reuşit să-l păcălească. De obicei, are o urmă de bun simţ în el, mai mult decât alţi bărbaţi. Oricum, Sfatul nu-i decât o adunătură de proşti, de cele mai multe ori, dar nici chiar aşa. Nimeni nu-i chiar aşa de prostănac. Au căzut de acord că trebuie să vă găsim. Apoi, Tam a cerut să vină el după voi, deşi nici nu poate să se ţină pe picioare. Cred că de la el ţi-ai moştenit gărgăunii.
Mat îşi drese vocea, apoi mormăi:
— Dar taică-meu ce a zis?
— Se teme că o să te ţii de şotii cu străinii, şi o să se găsească cineva să-ţi spargă ţeasta. Părea să-i fie mai frică de asta decât de… jupâneasa Alys, aici de faţă. Dar, mă rog, el n-a fost niciodată mai isteţ ca tine.
Mat părea să nu-şi dea seama cum să-i înţeleagă vorbele sau cum să răspundă; nici măcar nu ştia dacă să mai deschidă gura sau nu.
— Precis că… începu şi Perrin, şovăitor, adică… îmi închipui că jupân Luhhan nu a fost nici el prea mulţumit de plecarea mea.
— Şi la ce te aşteptai? replică dezgustată Nynaeve, înainte să se întoarcă spre Egwene. Poate că nu trebuia să fiu aşa de mirată că voi trei aţi fost în stare de o asemenea neghiobie, dar despre alţii credeam că au mai mult bun simţ.
Egwene se lăsă pe spate, ascunzându-se după Perrin.
— Am lăsat un răvaş, şopti ea încet, trăgându-şi marginea glugii, de parcă i-ar fi fost frică să nu-i se vadă părul despletit. Le-am explicat totul.
Chipul lui Nynaeve se întunecă. Rand oftă. Meştereasa era pe punctul să izbucnească într-una din tiradele sale obişnuite, şi pesemne că îi aştepta o săpuneala zdravănă. Dacă lua o hotărâre la mânie, de pildă dacă apuca să spună că avea de gând să-i ducă în Emond’s Field orice ar fi fost, era de neclintit. Deschise gura să zică şi el ceva…
— Un răvaş! începu Nynaeve, exact când Moiraine spunea:
— Meştereasă, noi două trebuie să mai discutăm.
Dacă s-ar fi putut opri, Rand ar fi făcut-o cu dragă inimă, dar vorbele începură să curgă, nestăvilite.
— Da, foarte bine, dar asta nu schimbă nimic. Nu putem să ne întoarcem. Trebuie să mergem mai departe.
Spre sfârşit, vorbele i se stinseră, aşa că încheie într-o şoaptă, în timp ce şi Meştereasa şi femeia Aes Sedai se uitau la el, cu acea privire pe care i-o aruncau de obicei femeile când se nimerea în preajma lor la vreo discuţie despre treburile Soborului, o privire care-i spunea că se băgase unde nu-i fierbea oala. Se lăsă pe spate, dorindu-şi să fie oriunde altundeva, numai acolo nu.
— Meştereasă, crede-mă, stârni Moiraine, sunt mai în siguranţă cu mine decât ar fi în Ţinutul celor Două Râuri.
— Mai în siguranţă! strigă Nynaeve, dându-şi dispreţuitoare capul pe spate. Dumneata i-ai adus aici, la Mantiile Albe, adică în ghearele celor care, dacă Menestrelul spune adevărul, ar fi gata să le facă rău, şi tot din cauza dumitale. Ia spune, Aes Sedai, cât de feriţi sunt?
— Există multe primejdii de care nu-i pot apăra, încuviinţă Moiraine, aşa cum nici dumneata nu-i poţi împiedica să fie loviţi de trăsnet pe drumul spre casă. Dar nu de trăsnete trebuie să le fie frica, şi nici măcar de Mantiile Albe, ci de Cel Întunecat şi de slujitorii lui. De asta, eu îi pot apăra. Atingerea Adevăratului Izvor, a lui Saidar, îmi oferă protecţie, la fel ca oricărei Aes Sedai.
Buzele lui Nynaeve se strânseră neîncrezătoare. Şi Moiraine se strâmbă, mânioasă, dar continuă, cu încordare în glas, de parcă s-ar fi aflat la limita răbdării.
— Până şi bieţii bărbaţi care se trezesc că pot mânui Puterea pentru o scurtă vreme câştigă această protecţie, chiar dacă Saidin îi apără uneori, iar alteori influenţa lui nefastă îi face şi mai vulnerabili. Dar eu, la fel ca oricare Aes Sedai, pot să-mi întind protecţia asupra celor din jur. Niciun Pierit nu le poate face rău, câtă vreme sunt în apropierea mea, cum sunt acum. Niciun troloc nu se poate strecura nici la o sută de paşi de noi, fiindcă Lan îi simte imediat prezenţa malefică. Poţi să le oferi măcar jumătate din toate astea, dacă se întorc cu dumneata în Emond’s Field?
— Nu încerci decât să mă sperii, o înfruntă Nynaeve. În Ţinutul celor Două Râuri, avem o vorbă: „Când lupul se bate cu ursul, oricine ar ieşi învingător, iepurele tot pierde.” Duceţi-vă în altă parte, cu războaiele voastre, şi lăsaţi-i în pace pe oamenii din Emond’s Field.
— Egwene, vorbi Moiraine după o vreme, ia-i pe ceilalţi şi lasă-mă puţin singură cu Meştereasa.
Chipul ei era impasibil. Nynaeve se îndreptă de spate, ca şi cum s-ar fi pregătit să sară la bătaie. Egwene se ridică repede; dorinţa de a se purta cu demnitate se lupta în sufletul ei cu dorinţa de a evita o confruntare cu Meştereasa, cu privire la părul pe care-l purta despletit. Se înţelese cu ceilalţi din priviri. Mat şi Perrin se ridicară în grabă de pe scaune, îngăimând cuvinte politicoase şi încercând din răsputeri să nu pară că o luau chiar la fugă. Până şi Lan o porni spre uşă, la un semn făcut de Moiraine, luându-l pe Thom cu el.
Rand îl urmă, iar Străjerul închise uşa în urma lor, apoi se puse de pază pe coridor. Sub ochii lui, ceilalţi se îndepărtară la câţiva paşi de uşă; era limpede că nu li se permitea să tragă cu urechea. După ce-i văzu îndeajuns de departe, Lan se sprijini de perete. Chiar şi fără mantia care-şi schimba culorile, era atât de tăcut, încât puteai cu uşurinţă să nu-l vezi, până ce nu ajungeai chiar lângă el.
Menestrelul mormăi ceva despre faptul că nu merita să-şi piardă timpul şi plecă, nu înainte de a le spune băieţilor cu voce gravă, peste umăr: