— Amintiţi-vă ce v-am zis.
Niciunul dintre ceilalţi nu mai părea dispus să plece.
— Ce a vrut să spună? întrebă Egwene, cu gândurile aiurea şi cu ochii la uşa dincolo de care se aflau Moiraine şi Nynaeve. Se tot juca nervoasă cu degetele prin păr, de parcă nu ştia dacă să mai ascundă faptul că şi-l despletise sau să-şi dea gluga pe spate.
— Ne-a dat nişte sfaturi, răspunse Mat.
Perrin îl privi pătrunzător.
— Ne-a zis să nu deschidem gura decât dacă ştim sigur ce vrem să spunem.
— Pare un sfat bun, glăsui Egwene, dar era limpede că nu o prea interesa discuţia.
Rand era cufundat în propriile gânduri. Cum să fie Nynaeve părtaşă în toate astea? Cum ajunseseră ei să se încurce cu troloci, cu Pieriţi şi cu Ba’alzamon care le apărea în vise? Era o nebunie. Se întrebă dacă Min îi povestise lui Moiraine despre Nynaeve. „Ce şi-or spune acolo înăuntru?”
Pierduse deja noţiunea timpului, când, în cele din urmă, uşa se deschise. Nynaeve ieşi şi tresări, văzându-l pe Lan. Străjerul murmură ceva ce o făcu să-şi dea mânioasă capul pe spate, apoi se strecură pe lângă ea şi intră în încăpere.
Nynaeve se întoarse spre Rand, iar el îşi dădu seama, de-abia atunci, că restul dispăruseră pe tăcute. Nu voia să aibă de-a face cu Meştereasa de unul singur, dar nu mai putea scăpa, acum că ea îi prinsese privirea. „Şi ce privire pătrunzătoare, se gândi uimit. Ce şi-or fi spus?” Văzând-o că se apropie, el îşi îndreptă trupul.
— Pare că-ţi se potriveşte, de-acum, începu ea, arătând spre sabia lui Tam, deşi aş fi preferat să nu fie aşa. Ai crescut, Rand.
— Într-o săptămână? râse el, dar cam forţat, iar ea scutură din cap, ca şi cum i-ar fi spus că nu înţelege nimic. Te-a convins? mai întrebă el. Să ştii… chiar nu există altă cale.
Se opri o clipă, cu gândul la scânteile lui Min, apoi continuă:
— Mergi cu noi?
Nynaeve făcu ochii mari.
— Să merg cu voi? Şi de ce, mă rog? Mavra Mallen a venit tocmai din Deven Ride să aibă grijă de toate până la întoarcerea mea, dar precis că vrea să plece cât mai repede, încă mai sper să vă băgaţi minţile în cap şi să veniţi cu mine acasă.
— Nu putem.
Cu toate că erau singuri pe coridor, i se păru că vede ceva mişcându-se în dreptul uşii deschise.
— Mi-ai mai spus, şi mi-a spus şi ea asta, se încruntă Nynaeve. Dacă n-ar fi fost ea la mijloc… în Aes Sedai nu trebuie să ai încredere, Rand.
— După cum vorbeşti, s-ar zice că ne crezi, spuse el încet. Ce s-a întâmplat la întrunirea sătenilor?
Înainte să-i răspundă, Nynaeve se uită şi ea îndărăt, spre uşă; acum nu se mai mişca nimic.
— A fost o hărmălaie, dar nu e nevoie ca ea să afle că nu ne putem vedea de treburile noastre aşa cum trebuie. Cât despre mine, un singur lucru cred: sunteţi toţi în primejdie, câtă vreme vă aflaţi în preajma ei.
— Ceva tot s-a întâmplat, insistă el. De ce vrei să ne întoarcem, dacă există fie şi o singură şansă ca totul să fie adevărat? Şi de ce tocmai dumneata, Meştereasă, să pleci după noi? Dacă-i pe-aşa, de ce n-a venit chiar Starostele?
— Chiar că ai crescut, zâmbi ea, iar, pentru o clipă, asta îl făcu să se mute stingherit de pe un picior pe altul. Îmi aduc aminte o vreme în care nu m-ai fi întrebat unde vreau să mă duc sau ce vreau să fac, oricât de ciudat ţi s-ar fi părut. Cam cu vreo săptămână în urmă.
El îşi drese vocea şi continuă, cu încăpăţânare:
— N-are niciun sens. De fapt, de ce ai venit?
Nynaeve aruncă iarăşi o privire furişă către uşa la care tot nu se afla nimeni, apoi îl luă de braţ.
— Hai să facem câţiva paşi în timp ce vorbim.
Se lăsă din nou condus, iar după ce se îndepărtaseră îndeajuns de uşă pentru a nu mai putea fi auziţi, Nynaeve începu din nou:
— Ţi-am spus, întrunirea a fost o hărmălaie. Cu toţii au căzut de acord că trebuia să trimită pe cineva după voi, dar satul s-a împărţit în două. Unii voiau să vă salveze, cu toate că au început să se certe, pentru că nu ştiau cum, câtă vreme eraţi împreună cu o… cu una ca ea.
Mulţumit că îşi amintise să fie atentă la ce spune, el întreba:
— Iar ceilalţi erau de partea lui Tam?
— Nu chiar, dar nici nu credeau că e bine să vă lăsăm printre străini, mai ales cu una ca ea. Oricum, aproape toţi voiau să facă parte din grupul trimis după voi. Şi Tam, şi Bran al’Vere, cu lanţul de Staroste în jurul gâtului, şi Haral Luhhan, până când Alsbet l-a făcut să stea locului, până şi Cenn Buie. Lumina să mă apere de bărbaţii care gândesc cu părul de pe piept. Cu toate că nu ştiu să existe unii de vreun alt soi, continua ea, pufnind din toţi rărunchii şi privindu-l acuzator. Oricum, eu mi-am dat seama că trebuia să mai treacă o zi, poate şi mai mult, până să se ajungă la vreo hotărâre şi ştiam cumva că nu puteam aştepta atât de mult. Aşa că am adunat Soborul Femeilor şi le-am spus ce trebuia făcut. Nu pot să spun că le-a convenit, dar au înţeles că aveam dreptate. Şi de asta am venit. Pentru că bărbaţii de prin Emond’s Field sunt nişte încăpăţânaţi cu capul plin de smocuri de lână. Pesemne că ei încă se mai ceartă pe cine să trimită, deşi am lăsat vorbă că mă ocup eu.
Povestea lui Nynaeve explica prezenţa ei acolo, dar nu-l făcu deloc să se simtă mai sigur pe el. Era încă hotărâtă să-i aducă înapoi.
— Şi acolo, înăuntru, ce aţi vorbit? întrebă el; pesemne că Moiraine îi dăduse toate lămuririle, dar dacă i-ar fi scăpat vreuna, putea să contribuie şi el.
— Tot despre lucruri din astea, răspunse Nynaeve. Voia să ştie mai multe despre voi. Să vadă dacă poate să priceapă de ce aţi atras atâta atenţie asupra voastră… mă rog, asta dacă-i adevărat.
Oprindu-se din vorbă, îl privi cu coada ochiului.
— Şi a încercat ea s-o ascundă, dar am văzut că mai mult decât orice voia să ştie dacă vreunul dintre voi s-a născut altundeva decât în Ţinutul celor Două Râuri.
Chipul lui Rand se încordă dintr-odată, dar reuşi să chicotească răguşit.
— Ce lucruri ciudate îi mai trec prin minte! Sper că i-ai spus că suntem cu toţii din Emond’s Field.
— Fireşte, răspunse ea; trecuse numai o clipă înainte să deschidă gura, atât de puţin încât nici nu şi-ar fi dat seama, dacă nu ar fi urmărit-o cu atenţie.
Încercă să se gândească la ceva de spus, dar limba părea să-i se fi transformat într-o bucată de piele tare. „Ştie.” La urma urmei, ea era Meştereasa, şi Meştereasa trebuia să ştie totul despre toţi. „Dacă ştie, înseamnă că n-a fost niciun delir. Of, tată, Lumina să m-ajute!”
— Nu ţi-e bine? întrebă Nynaeve.
— Mi-a spus… a spus că eu nu sunt copilul lui. Când delira, din pricina fierbinţelii. A spus că m-a găsit undeva. Credeam că e doar…
Gâtlejul începu să-l ardă, şi tăcu.
— Of, Rand, of…
Nynaeve se opri în loc şi-i cuprinse faţa în mâini. Trebui să ridice braţele, ca să-l poată ajunge.
— Când au febră, oamenii spun tot felul de ciudăţenii. Tot felul de închipuiri. Lucruri care nu sunt adevărate. Ascultă-mă. Tam al’Thor a plecat să caute aventura pe când era cam de vârsta ta. Chiar şi eu îmi aduc aminte când s-a întors în Emond’s Field, un bărbat în puterea cuvântului, cu o soţie străină, cu părul roşu, şi cu un prunc învelit în scutece. O ţin minte pe Kari al’Thor cum strângea copilul în braţe cu atâta dragoste şi cu atâta încântare, ca toate mamele pe care le-am văzut în viaţa mea. Era copilul ei, Rand. Erai tu. Acuma, capul sus şi termină cu toate prostiile astea.