— Fireşte, şopti el. „Nu m-am născut în Ţinutul celor Două Râuri.” Fireşte.
Poate că Tam avusese într-adevăr închipuiri, sau poate că găsise cândva un prunc părăsit, după o bătălie.
— De ce nu i-ai spus şi ei?
— Asta nu-i treaba străinilor.
— Mai sunt şi alţii născuţi în altă parte?
Dar, de îndată ce puse întrebarea, el clătină din cap.
— Nu, nu-mi răspunde. Nu-i nici treaba mea.
Totuşi, ar fi fost bine să ştie dacă Moiraine era interesată de el în mod special, mai mult decât de ceilalţi doi. „Oare ar fi fost bine?”
— Nu, nu-i treaba ta, încuviinţă Nynaeve. S-ar putea ca asta să nu însemne nimic. S-ar prea putea ca ea să caute pur şi simplu un motiv, orice motiv, pentru care bestiile alea să fie pe urmele voastre. Pe urmele tuturor.
Rand reuşi să schiţeze un zâmbet silit.
— Deci chiar crezi că se ţin după noi.
Nynaeve scutură prevăzătoare din cap.
— Da’ ştiu că ai învăţat să te joci cu vorbele de când eşti cu ea.
— Şi ce ai de gând să faci? întrebă el.
Meştereasa îl privi lung, iar el o înfrunta fără să şovăie.
— Astă-seară, am de gând să fac o baie. Mai departe, om trăi şi om vedea, nu-i aşa?
17
Paznici şi vânători
După ce Meştereasa plecă, Rand se duse în sala mare. Avea nevoie să audă oameni râzând, să uite de ce-i spusese Nynaeve şi de necazurile pe care ea le putea crea.
Încăperea era plină de oameni, dar nimeni nu râdea, deşi toate scaunele şi băncile erau ocupate. Thom recita din nou, stând pe o masă undeva, spre peretele din spate şi însoţindu-şi vorbele cu nişte gesturi grandioase. Se oprise tot la Marele Alai pornit pe urmele Cornului, dar, fireşte, nimeni nu protestă. Erau atât de multe poveşti de spus despre fiecare dintre Vânători, şi atât de mulţi Vânători despre care să povesteşti, încât aveai nespus de multe istorisiri dintre care să alegi. În întregul ei, povestea ar fi ţinut vreo săptămână şi mai bine. Singurul zgomot care se întrecea cu glasul şi cu harpa Menestrelului era trosnetul flăcărilor din cămine.
— … Către cele opt colţuri ale lumii aleargă Vânătorii, către cei opt stâlpi ai cerului, unde suflă vânturile timpului suflă, iar soarta îi prinde şi pe cei slabi, şi pe cei puternici, apucându-i de păr. Acum, cel mai măreţ dintre Vânători este Rogosh din Talmour, Rogosh Ochi de Vultur, cunoscut la Curtea Marelui Rege, temut pe înălţimile din Shayol Ghul…
Vânătorii erau întotdeauna mari eroi, cu toţii.
Rand îşi zări prietenii şi se strecură în locul pe care i-l făcuse Perrin, la capătul unei bănci. Mirosurile din bucătărie care umpleau încăperea îi aminteau că era flămând, dar nici măcar oamenii cărora li se adusese deja mâncarea nu o băgau în seamă. Fetele care ar fi trebuit să servească stăteau împietrite şi fascinate, cu mâinile încleştate pe şorţuri, privindu-l pe Menestrel, şi nimeni nu părea supărat din cauza asta. Spectacolul era de preferat mâncării, oricât de bună ar fi fost.
— … încă din ziua naşterii sale, Cel Întunecat o însemnase pe Blaes cu pecetea sa, dar firea ei nu este stricată – Blaes din Matuchin nu este o Iscoadă a Celui Întunecat! Ea este tare ca un trunchi de fag, zveltă ca o creangă de salcie şi frumoasă ca un trandafir. Blaes cea cu părul de aur. Gata să moară înainte să se supună. Dar, ce să fie? Răsunând din turnurile cetăţii, trâmbiţele de aramă, îndrăzneţe şi trufaşe. Heralzii îi anunţă sosirea unui erou la curtea sa. Tobele duduie şi talgerele cântă! Soseşte Rogosh Ochi de Vultur să-i aducă degrabă cinstire…
Tocmeala lui Rogosh Ochi de Vultur se sfârşi, după multe peripeţii, dar Thom se opri numai pentru a-şi umezi gâtlejul cu o înghiţitură de bere, înainte să se apuce de Luptele lui Lian. Urmară Prăbuşirea lui Aleth-Loriel şi Sabia lui Gaidal Cain, apoi Ultimul drum al lui Buad din Albhain. Pauzele deveniră mai lungi, pe măsură ce timpul trecea, iar când Thom lăsă harpa şi îşi luă flautul, cu toţii îşi dădură seama că în noaptea aceea se terminase cu poveştile. Încă doi bărbaţi se alăturară Menestrelului, unul cu o toba, iar celalalt cu un ţambal, dar rămaseră lângă masă şi nu se urcară alături de el.
Cei trei tineri din Emond’s Field începură să bată din palme de îndată ce răsună prima notă din Vântul printre sălcii. Şi nu numai ei. Cântecul era unul dintre preferatele celor din Ţinutul celor Două Râuri şi, din câte se părea, şi ale celor din Baerlon. Pe ici, pe colo, unii începuseră să-şi cânte, şi nu chiar atât de fals pentru ca oamenii din jurul lor să-i oblige să tacă:
Al doilea cântec era unul ceva mai vesel. De fapt, Doar o găleată cu apă să-mi dai păru şi mai vesel decât de obicei, spre deosebire de primul, tocmai ceea ce şi dorise şi Menestrelul. Oamenii se repeziră să dea mesele la o parte pentru a face loc de dănţuit şi începură să bată din călcâie, până ce pereţii se clătinară de paşii lor apăsaţi şi de piruetele pe care le făceau. La sfârşitul primului dans, perechile se retraseră râzând, lăsând locul altora. Thom cântă primele note din Stolul de gâşte sălbatice, apoi se opri pentru ca dansatorii să-şi ocupe locurile.
— Cred că o să încerc şi eu câţiva paşi, spuse Rand, ridicându-se. Pe dată, Perrin se ridică şi el. Mat se mişcă ultimul, aşa că se trezi că trebuia să rămână la masă pentru a păzi mantiile, sabia lui Rand şi securea lui Perrin.
— Vedeţi că vreau şi eu, strigă Mat în urma lor.
Dansatorii se rânduiră pe două şiruri lungi, faţa în faţă, bărbaţii pe o parte şi femeile pe alta. Toba începu să răsune, apoi ţambalul preluă şi el ritmul, şi cu toţii începură să-şi îndoaie genunchii. Fata din faţa lui Rand, cu părul negru strâns într-o cosiţă care-i amintea de casă, îi aruncă un zâmbet timid, dar apoi îi făcu cu ochiul, cu un gest foarte îndrăzneţ. Thom începu să sufle în flaut, iar Rand înaintă spre fata cu părul negru; ea îşi dădu capul pe spate şi râse, când el o luă pe sus şi o învârti, apoi o trecu următorului bărbat din şir.
„Cu toţii râd”, se gândi el în timp ce dansa în jurul noii sale partenere, una dintre fetele care serveau, al cărei şorţ flutura puternic în toate părţile. Singurul chip posomorât pe care-l zări era cel al unui bărbat ghemuit lângă una dintre vetre, cu o cicatrice care-i brăzda faţa, de la tâmplă şi până la falca din partea opusă, care-i strâmba nasul şi-i trăgea colţul gurii în jos. Bărbatul îi prinse privirea şi se strâmbă, iar Rand întoarse capul, jenat. Poate ca omul nu putea zâmbi din cauza cicatricei.
Îşi prinse următoarea parteneră după ce ea se răsuci, şi o învârti în cerc, apoi o trecu mai departe. Pe măsură ce ritmul se înteţea, dansă cu încă trei femei, apoi se reîntâlni cu fata de la început, cu părul ei negru, tocmai când începu o figură care schimbă cu totul ordinea în care se aşezaseră iniţial. Fata râdea în continuare şi-i mai făcu o dată cu ochiul.