Pieritul veni mai aproape, parcă plutind, fără să se grăbească. Paşii lui şerpuitori erau graţioşi şi înfiorători; semăna cu o viperă, şi datorită armurii care-i acoperea pieptul, ca nişte solzi. Buzele subţiri şi lipsite de culoare se răsuciră într-un zâmbet crud, părând şi mai batjocoritor din pricina pielii netede şi palide care se întindea în locurile în care ar fi trebuit să fie ochii. Pe lângă glasul lui, cel al lui Bornhald părea cald şi dulce.
— Unde-s ceilalţi? Ştiu că-s aici. Vorbeşte, băiete, şi te las să trăieşti.
Rand se lipi cu spatele de lemn – era un perete sau o uşă, dar nu se putea întoarce pentru a vedea unde se află. Acum că se oprise din mers, simţea că nu mai poate face nici o mişcare. Se cutremură, privindu-l pe Myrddraal venind mai aproape. Cu fiecare pas lent, spasmele lui deveneau şi mai puternice.
— Vorbeşte, am spus, sau…
De deasupra se auzi un zgomot de paşi grăbiţi, venind din susul scărilor, iar Myrddraalul se întrerupse şi se răsuci. Mantia îi atârna nemişcată. O clipă, Pieritul îşi ţinu capul înclinat, de parcă privirea sa cea tainică putea străpunge peretele de lemn. În mâna albă, ca de mort, apăru o sabie la fel de neagră ca mantia. Lumina de pe coridor păru să se întunece din pricina acesteia. Zgomotul de paşi se auzi mai tare, iar Pieritul se întoarse din nou către Rand, atât de uşor, de parcă n-ar fi avut oase în trup. Lama cea neagră se înălţă; buzele subţiri se traseră înapoi, într-un rânjet ca de fiară.
Tremurând, Rand îşi dădu seama că avea să moară. Oţelul întunecat ca noaptea zbură spre fruntea sa… şi se opri.
— Eşti al Marelui Stăpân al Întunericului, se auzi vocea, ca zgomotul unghiilor pe o tăbliţă de ardezie. Îi aparţii.
Răsucindu-se ca într-o ceaţă întunecată, Pieritul se îndepărtă de Rand, pornind pe coridor. Umbrele de la capătul acestuia se înălţară să-l primească, şi dispăru.
Apăru Lan care coborî dintr-o săritură ultimele trepte şi se opri cu zgomot, cu sabia în mână. Rand se chinui să-şi recapete glasul.
— Un Pierit, bâigui el cu voce stinsă. Era…
Brusc, îşi aduse aminte că avea o sabie. Cât fusese Myrddraalul acolo, nici nu-i trecuse prin cap. Acum îşi scoase, cu gesturi grăbite, arma însemnată cu pecetea bâtlanului, fără să-i pese că era prea târziu.
— A fugit într-acolo!
Lan dădu absent din cap, de parcă se concentra, încercând să asculte ceva.
— Da. Pleacă. Piere. Nu avem timp să-l urmărim acum. Plecăm şi noi, păstorule.
Alţi paşi se auziră pe scări – Mat, Perrin şi Thom, încărcaţi cu pături şi cu desagile de la şa. Mat încă îşi strângea aşternuturile, chinuindu-se să-şi ţină arcul sub braţ.
— Plecăm? întrebă Rand, vârându-şi sabia în teacă şi luându-şi lucrurile din braţele lui Thom. Acum? Noaptea?
— Vrei să aştepţi să se întoarcă Jumate-Omul, păstorule? se răsti nerăbdător Străjerul. Cu încă vreo şase după el? De acum ştie că ne aflăm aici.
— Rămân şi eu cu voi, îi spuse Thom Străjerului, dacă nu ai nimic împotrivă. Prea multă lume îşi aduce aminte că am sosit odată cu voi. Mi-e teamă că mâine ăsta n-o să mai fie un loc bun pentru prietenii voştri.
— Poţi să vii cu noi, sau poţi să te duci unde pofteşti, chiar şi în Shayol Ghul, Menestrelule!
Teaca lui Lan răsună din pricina forţei cu care îşi puse sabia la locul ei. Un băiat de la grajduri trecu în fugă pe lângă ei, venind pe uşa din spate, apoi apăru Moiraine, însoţită de jupân Fitch, iar în spatele lor, Egwene, care-şi ţinea în braţe şalul, răsucit ca o boccea. O urmă Nynaeve. Egwene părea speriată până la lacrimi, dar chipul Meşteresei era o mască de mânie rece.
— Lucrurile astea trebuie luate, îi explică Moiraine hangiului. Mâine dimineaţă vei avea cu siguranţă parte de necazuri. Poate Iscoade ale Celui Întunecat, sau poate şi mai rău. Când vine momentul, lămureşte-i cât poţi de iute că noi am plecat. Nu te opune. Spune-le tuturor celor care te-ntreabă că am plecat în timpul nopţii, şi ar trebui să nu mai aibă nimic de împărţit cu dumneata. Pe noi ne urmăresc.
— Nu-ţi face dumneata griji, răspunse jovial jupân Fitch. Nici nu te mai gândi. Dacă apare cineva prin hanul meu care încearcă să le facă necazuri oaspeţilor… păi, o să le zicem noi vreo două, eu cu băieţii mei. Le zicem vreo două. Şi n-o să afle nimic despre când aţi plecat, sau unde, şi nici măcar dacă aţi fost aici sau nu. N-am eu treabă cu unii ca ăştia. Nimeni n-o să spună nici o vorbă despre Domniile Voastre, aici. Nici o vorbă!
— Dar…
— Jupâneasa Alys, zău că trebuie să mă duc să văd de cai, dacă este să puteţi pleca, încheie hangiul, smulgându-şi mâneca de care-l ţinea şi pornind înspre grajduri.
Moiraine oftă iritată.
— Ce om încăpăţânat! Nu vrea să asculte şi pace.
— Crezi că trolocii ar putea veni încoace să ne caute? întrebă Mat.
— Troloci! se răsti Moiraine. Fireşte că nu! Dar nu-i ăsta singurul lucru de care trebuie să ne temem. De pildă, mă întreb cum de ne-au găsit.
Fără să ia în seamă reacţia lui Mat, ea continuă.
— Pieritul n-are cum să nu-şi dea seama că vom pleca, acum că ştim că ne-a găsit, dar jupân Fitch e prea sigur pe el când vine vorba de Iscoadele Celui Întunecat. Crede că sunt nişte prăpădiţi care se ascund printre umbre… De fapt, poţi da de ei prin prăvălii şi pe străzile fiecărui oraş, ca şi în cele mai înalte adunări. S-ar putea ca Myrddraalul să-i trimită să încerce să ne afle planurile.
Şi, cu asta, se răsuci pe călcâie şi plecă; Lan se luă pe dată pe urmele ei.
Pornind spre curte, Rand se trezi lângă Nynaeve, care avea cu ea desagile şi păturile.
— Deci, până la urmă, vii şi dumneata cu noi, spuse el. „Min avusese dreptate.”
— Chiar era ceva acolo jos? întrebă ea cu glas scăzut. Din câte spunea ea… era…
Apoi se întrerupse brusc şi se uită la el.
— Un Pierit, veni răspunsul lui Rand, uimit că o poate spune atât de liniştit. Era cu mine pe coridor, înainte să vină Lan.
Nynaeve îşi trase mantia pe lângă corp pentru a se apăra de vânt, pe când ieşeau din han.
— O fi ceva pe urmele voastre, nu zic nu. Dar eu am venit ca să vă aduc pe toţi în siguranţă în Emond’s Field, şi n-am de gând să vă părăsesc înainte de asta. Nu vă las eu singuri cu una ca ea.
Grajdul era plin de lumini, căci slujitorii hanului se ocupau cu înşeuatul cailor.
— Mutch! striga hangiul, care stătea în uşa împreuna cu Moiraine. Mişcă-te încoace!
Apoi se întoarse din nou către ea, părând să încerce s-o împace, fără însă s-o asculte cu adevărat, cu toate că îi arata foarte mare respect, făcându-i tot felul de plecăciuni între două porunci date servitorilor.
Caii fură scoşi din grajd, în timp ce băieţii care-i conduceau bombăneau încet, plângându-se de graba şi de ora târzie. Rand îi ţinu bocceaua lui Egwene, dându-i-o înapoi după ce ea se urcă în spinarea Belei. Fata îl privea cu ochii mari şi plini de teamă. „Măcar nu mai crede că e vorba de o aventură.”
De îndată ce gândi asta, Rand se simţi ruşinat. Ea era în primejdie din pricina lui şi a celorlalţi. Chiar şi să se întoarcă singură în Emond’s Field ar fi fost mai sigur decât să meargă mai departe.
— Egwene, ştii…
Dar cuvintele îi muriră pe buze. Egwene era prea încăpăţânată pentru a se întoarce pur şi simplu, mai ales după ce spusese că vrea să ajungă tocmai până în Tar Valon. „Şi cum rămâne cu viziunea lui Min? Face şi ea parte din toate astea. Dar, pe Lumină, din ce?”