— Egwene, şopti el, îmi pare rău. Parca nici nu mai gândesc cum trebuie.
Ea se aplecă în şa şi-l strânse tare de mână. În lumina care venea din grajd, chipul ei se vedea limpede. Nu mai părea aşa de înfricoşată ca înainte.
După ce îi văzu pe toţi în şa, jupân Fitch stărui să-i conducă la poartă, în timp ce băieţii de la grajd le luminau calea cu lămpile. Pe drum, hangiul cel gras le făcu plecăciuni, asigurându-i că tainele lor vor rămâne neatinse şi poftindu-i să mai vină pe la hanul său. Mutch îi privi plecând, la fel de posomorât ca atunci când sosiseră.
„Uite unul, se gândi Rand, care probabil că n-ar şovăi deloc, dar absolut deloc”. Mutch părea gata să-i spună primei persoane care-l întreba la ce oră plecaseră şi toate celelalte lucruri care-i mai treceau prin cap în legătură cu ei. După ce făcu vreo câţiva paşi pe stradă, se uită înapoi. Rămăsese o singură siluetă, în picioare, cu lampa ridicată mult deasupra capului, care privea după ei. Nici nu mai era nevoie să-i vadă chipul ca să ştie că era Mutch.
La acea oră din noapte, străzile din Baerlon erau pustii; numai câteva sclipiri reuşeau, pe ici, pe colo, să străbată obloanele ferecate, iar lumina lunii, aflată în ultimul pătrar, şovăia din pricina norilor împinşi de colo colo de vânt. Din când în când, treceau pe lângă gura unei alei, făcând câte un câine să latre după ei, dar niciun alt zgomot nu rupea tăcerea nopţii, în afară de copitele cailor şi de vântul care şuiera peste acoperişuri. Călăreţii erau încă şi mai cufundaţi în tăcere, înfofoliţi în mantii şi în propriile gânduri.
Străjerul mergea înainte, ca de obicei, cu Moiraine şi Egwene la mică distanţă în spatele lui. Nynaeve se ţinea, şi ea, aproape de fată, iar ceilalţi încheiau alaiul, înghesuiţi laolaltă. Conduşi de Lan, caii mergeau într-un ritm destul de rapid.
Rand privea îngrijorat străzile din jurul lor şi observă că şi prietenii săi făceau la fel. Umbrele tremurânde aruncate de lună i le aminteau pe cele de la capătul coridorului, care păreau să se întindă spre Pierit. Atunci când din depărtare se mai auzea câte un zgomot, precum un butoi care cădea la pământ, sau un alt câine care lătra, cu toţii tresăreau şi-şi ridicau frunţile. Încet-încet, pe măsură ce străbăteau oraşul, toţi îşi aduseră caii mai aproape de armăsarul negru al lui Lan şi de iapa cea albă a lui Moiraine.
La poarta dinspre Caemlyn, Lan descălecă şi bătu cu pumnul în uşa unei clădiri mici, de piatră, lipite de zid. Apăru un paznic somnoros, care se freca la ochi cu pumnii. Auzind cuvintele lui Lan, se trezi imediat, şi se holbă la ceilalţi, pe lângă Străjer.
— Vreţi să plecaţi? strigă el. Acum? Noaptea? Sunteţi nebuni!
— Cred că nu se găseşte nici o poruncă de a Guvernatorului care să ne împiedice, glăsui Moiraine, care descălecase şi ea, dar se ţinea mai departe de uşă şi de lumina care se revărsa în uliţa întunecată.
— Păi, de găsit nu se găseşte, jupâneasă, răspunse paznicul, uitându-se către ea cu ochii mijiţi, încercând să-i vadă chipul. Dar porţile stau închise de la apus până la răsărit. Nimeni nu intră decât pe lumină. Asta-i porunca. Oricum, pe afară sunt lupi. Săptămâna trecută au omorât o duzină de vite. Pot să omoare şi un om la fel de uşor.
— Nimeni nu intră, dar despre plecări nu se spune nimic, vorbi Moiraine, pe un ton hotărât, care să pună capăt discuţiei. Vezi? Nu-ţi cerem să încalci poruncile.
Lan îndesă ceva în pumnul paznicului.
— Pentru osteneală, şopti el.
— Aşa o fi, zise încet paznicul, privind obiectul pe care-l avea în mână; înainte să-l îndese în buzunar, se zări sclipirea aurului. De fapt, despre plecări nu se spune nimic. Staţi o clipă, continuă el, şi-şi vârî capul îndărăt în căsuţa lui. Arin! Dar! Ieşiţi şi ajutaţi-mă să deschid poarta. Sunt nişte oameni aici care vor să plece. Hai, fără vorbă! Faceţi ce vă spun.
Dinăuntru apărură alţi doi paznici, care se opriră, somnoroşi şi uimiţi, să-i privească pe cei opt călători atât de grăbiţi să plece. Îmboldiţi de primul, se grăbiră să se înhame la roata uriaşă care făcea zăvorul imens să se ridice de pe poartă, apoi trecură la scripetele care deschidea porţile. Acesta se auzi clincănind uşor, iar porţile bine unse se deschiseră fără zgomot în afară. Totuşi, înainte să apuce să iasă, un glas neprietenos se auzi din întuneric.
— Ce-i asta? Nu s-a poruncit ca porţile să rămână închise până la răsărit?
Cinci bărbaţi în mantii albe păşiră în raza de lumină care se revărsa pe uşa clădirii paznicilor. Umblau cu glugile ridicate, pentru a-şi ascunde chipurile, dar fiecare dintre ei îşi ţinea mâna pe plăselele sabiei, iar soarele brodat pe partea stângă a pieptarului mantiilor era o dovadă limpede a identităţii lor. Mat murmură ceva neauzit. Paznicii se opriră din treabă şi schimbară între ei priviri îngrijorate.
— Asta nu e treaba Domniilor Voastre, spuse pe un ton războinic primul paznic şi continuă, cu un glas ceva mai puţin hotărât, după ce toţi cei cinci îşi întoarseră spre el capetele acoperite cu glugi: Copiii Luminii nu au autoritate aici. Guvernatorul…
— Copiii Luminii, spuse încet bărbatul care vorbise primul, sunt stăpânii în toate regiunile în care oamenii păşesc în Lumină. Numai acolo unde domneşte Cel Întunecat oamenii li se împotrivesc, da?
Îşi plimbă privirea de la paznic către Lan şi, dintr-odată, îi aruncă Străjerului o a doua ocheadă, ceva mai intensă. Acesta din urma nu se mişcase din loc; de fapt, părea cu totul în largul său. Dar nu mulţi oameni se puteau uita cu atâta calm la Copiii Luminii. Chipul lui Lan era ca de piatră, de parcă s-ar fi uitat la un om oarecare. Când Mantia Alba vorbi din nou, glasul său părea bănuitor:
— Ce soi de oameni vor să iasă dintre zidurile unui oraş la ceas de noapte, în vremuri ca acestea, când lupii rătăcesc prin întuneric, iar pe deasupra au fost zăriţi zburând slujitorii Celui Întunecat? Un om de la miazănoapte, da? continuă el, trăgând cu ochiul la fâşia de piele împletită care-i încingea fruntea lui Lan şi-i ţinea pe spate pletele lungi.
Rand se lăsă mai jos în şa. Un Draghkar. Asta trebuia să fie ceea ce bărbatul numise slujitorul Celui Întunecat, dacă nu cumva vorbise despre ceva ce el nu cunoştea. După apariţia Pieritului la Cerbul şi Leul trebuia să se fi aşteptat la un Draghkar, dar pe moment avea gânduri mai arzătoare în minte.
I se păruse că recunoaşte glasul bărbatului cu mantie albă.
— Călători, răspunse Lan, liniştit. Neînsemnaţi pentru dumneata sau oamenii dumitale.
— Copiilor Luminii le pasă de toţi.
Lan clatină uşor din cap.
— Chiar vreţi să aveţi alte necazuri cu Guvernatorul? V-a poruncit deja să nu mai apăreţi în oraş în număr prea mare, ba a pus chiar să fiţi urmăriţi. Ce-o să mai facă după ce află că vă legaţi de nişte cetăţeni de treabă, tocmai la porţile lui? De ce v-aţi oprit? întrebă el, întorcându-se spre paznici. Aceştia şovăiră o clipă, îşi puseră din nou mâinile pe scripete, apoi se opriră iar, auzind glasul bărbatului cu mantie.
— Guvernatorul habar n-are ce se întâmplă chiar sub nasul lui. Peste tot se întinde ticăloşia pe care el nici n-o vede, nici n-o simte. Dar Copiii Luminii văd totul.
Paznicii se priviră; pumnii li se închideau şi li se deschideau, de parcă duceau dorul suliţelor pe care le lăsaseră înăuntru.
— Copiii Luminii simt mirosul ticăloşiei, continua Mantia Albă, rotindu-şi privirile spre cei de pe cai. Îl simţim, şi tăiem ticăloşia din rădăcină, oriunde am afla-o.
Rand încercă să se facă şi mai mic, dar mişcarea îi atrase atenţia celuilalt.