— Şi aici cine e? Cineva care nu vrea să fie văzut? Ce…? Ah!
Bărbatul îşi dădu pe spate gluga cea albă, iar Rand se trezi privind un chip la care se aştepta. Bornhald dădu din cap cu o satisfacţie uşor de observat.
— Paznicule, te-am salvat fără îndoială de la un mare necaz. Erai pe punctul să ajuţi nişte Iscoade de ale Celui Întunecat să fugă de Lumină. Ar trebui să fii pârât Guvernatorului, pentru a-ţi primi pedeapsa, sau poate să fii dat pe mâna Inchizitorilor, care să descopere ce aveai de fapt de gând în noaptea asta.
Se opri, încercând să vadă dacă-l înfricoşase pe paznic, dar acesta nu părea afectat.
— Nu ţi-ai dori asta, nu? Atunci îi iau eu pe ticăloşii ăştia, în tabăra noastră, ca să poată fi cercetaţi în numele Luminii – în locul tău, da?
— Asta vrei, Mantie Albă? Să mă duci în tabăra ta? răsună dintr-odată glasul lui Moiraine, părând că vine din toate părţile; la apropierea celor cinci, ea se retrăsese în întuneric, pierzându-se printre umbre. Să mă cercetezi? continuă ea, făcând un pas înainte, învăluită în beznă; părea să fi crescut în înălţime. Să mă opreşti din drum?
Încă un pas, iar Rand ramase cu gura căscată. Era cu adevărat mai mare; capul ei era la aceeaşi înălţime cu al lui, deşi se afla în şa. Umbrele îi înconjurau chipul ca nişte nori de furtună.
— Aes Sedai! strigă Bornhald şi, pe dată, cinci săbii ieşiră sclipind din tecile lor. Mori!
Ceilalţi patru şovăiră, dar el dădu s-o străpungă cu sabia, de îndată ce o trase din teacă. Rand ţipă văzând toiagul lui Moiraine care se înalţă să blocheze lovitura. Lemnul cel delicat cioplit nu avea cum să oprească oţelul bine călit. Sabia întâlni toiagul şi în jur, ca dintr-o fântână, ţâşniră scântei; se auzi un zgomot, ca un şuierat răsunător, care-l trimise pe Bornhald îndărăt prin aer, făcându-l să se izbească de tovarăşii săi. Toţi cinci căzură grămadă la pământ. Din sabia lui Bornhald, care căzuse lângă el, îndoită în unghi drept şi cu lama aproape topită, se înălţară trâmbe de fum.
— Îndrăzneşti să mă ataci! tună ca o vijelie glasul lui Moiraine.
Umbrele se învălătuciră deasupra ei şi o îmbrăcară ca într-o mantie cu gluga. De acum, se înălţa la fel de mult ca zidul oraşului. Ochii ei sclipeau de la înălţime, ca un uriaş care privea insectele de la picioarele sale.
— La drum! strigă Lan şi, dintr-o mişcare, înşfăcă frâiele iepei lui Moiraine, sărind, la rândul său, în şa. Acum! porunci el.
Umerii lui atinseră porţile, când armăsarul său se strecură prin deschizătura îngustă, ca o piatră slobozita dintr-o praştie.
O clipă, Rand rămase împietrit în loc, cu ochii holbaţi. Capul şi umerii lui Moiraine continuau să se înalţe; de acum, trecuseră de înălţimea zidurilor. Şi paznicii, şi Copiii Luminii se trăgeau îndărăt din calea ei, înghesuindu-se cu spatele lipit de căsuţa de piatră. Chipul femeii Aes Sedai se pierduse în întuneric, dar ochii ei, mari cât discul lunii, sclipeau nerăbdători, dar şi mânioşi, atunci când se opriră asupra lui. Înghiţind în sec, el îl îmboldi pe Noruţ cu călcâiele în coaste şi o porni în galop după ceilalţi. După vreo cincizeci de paşi, Lan le făcu semn să se oprească, iar Rand privi în urmă. Silueta lui Moiraine se înălţa mult deasupra gardului din buşteni; capul şi umerii ei erau mai întunecaţi decât cerul nopţii; o aură argintie, izvorâtă din discul ascuns al lunii, o înconjura. În timp ce el se holba cu gura căscată, femeia Aes Sedai păşi peste zid. Porţile începură să se închidă grabnic. De îndată ce ajunse afară, reveni dintr-odată la mărimea sa obişnuită.
— Nu închideţi poarta! strigă un glas nesigur dincolo de zid; Rand avu impresia că era Bornhald. Trebuie să-i urmărim şi să-i prindem!
Dar paznicii îşi văzură de treabă fără să-l bage în seamă. Porţile se închiseră, iar câteva clipe mai târziu zăvorul se aşeză la locul lui, ferecându-le. „Poate că nu toate Mantiile Albe sunt la fel de dornice ca Bornhald să înfrunte o Aes Sedai.”
Moiraine se grăbi spre Aldieb, mângâind botul iepei o singură dată înainte să-şi ascundă toiagul sub curelele de la şa. De data asta, Rand nici nu mai trebui să verifice ca să-şi dea seama că toiagul nu avea nici o zgârietură.
— Erai uriaşă, şopti Egwene cu respiraţia întretăiată, foindu-se pe spinarea Belei. Nimeni nu mai spuse nimic, deşi Mat şi Perrin îşi traseră caii mai departe de Aes Sedai.
— Zău? rosti absentă Moiraine, în timp ce se urca în şa.
— Te-am văzut, protestă Egwene.
— Noaptea, mintea îţi joacă feste, şi ochiul vede ceea ce nu există.
— Nu-i vreme de jocuri, începu mânioasă Nynaeve, dar Moiraine o întrerupse.
— Chiar aşa – nu-i vreme. S-ar putea să fi pierdut aici tot ce am câştigat la Cerbul şi Leul. Măcar dac-aş putea fi sigură că Draghkarul nu e în văzduh, continuă ea, privind înspre poarta şi clătinând din cap, cu un suspin. Sau dacă Myrddraalul ar fi cu adevărat orb. dacă tot îmi pun dorinţe, măcar să-mi doresc ceva cu adevărat cu neputinţă. Dar să lăsăm. Ei ştiu încotro ne îndreptăm, dar, cu puţin noroc, n-o să ne ajungă. Lan!
Străjerul o apucă spre răsărit, pe drumul spre Caemlyn, iar ceilalţi îl urmară la mică distanţă; copitele cailor tropăiau ritmic pe pământul bătătorit. Mergeau uşor, la trap, într-un ritm pe care caii îl puteau ţine mai multe ceasuri, fără ajutor din partea femeii Aes Sedai. Totuşi, înainte să fi trecut mai mult de un ceas de când porniseră, Mat scoase un strigăt, arătându-le ceva în spate, de unde plecaseră.
— Ia uitaţi-vă!
Cu toţii traseră frâiele şi întoarseră capetele. Peste Baerlon se zărea întinzându-se un foc, ca şi cum cineva ar fi aprins un rug uriaş, cât o casă, care colora marginile norilor în roşu. Scânteile luate de vânt se înălţau în văzduh.
— L-am prevenit, strigă Moiraine, dar nu voia s-o ia în serios.
Aldieb se mişcă în lateral, ca un ecou al mâniei sale neputincioase.
— Pur şi simplu n-a vrut s-o ia în serios.
— Hanul? întreba Perrin. Cerbul şi Leul? Cum de eşti aşa de sigură?
— Cât de departe vrei să mergi cu potriveli? întrebă Thom. Ar putea fi casa Guvernatorului, dar nu e. Şi nu e nici vreun hambar, sau soba din cine ştie ce bucătărie, sau căpiţa de fân a bunică-tii.
— Poate că Lumina e de partea noastră astă noapte, rosti Lan, iar Egwene se întoarse mânioasă către el.
— Cum poţi să spui aşa ceva? Hanul bietului jupân Fitch arde! Ar putea să fie şi răniţi!
— Dacă au atacat hanul, replica Moiraine, s-ar putea ca plecarea noastră din oraş şi… demonstraţia mea de la poartă să fi trecut neobservate.
— Sau poate Myrddraalul vrea să ne facă să credem asta, adăugă Lan.
Moiraine încuviinţă din cap în întuneric.
— Poate. Oricum, trebuie să ne vedem de drum. În noaptea asta, nimeni nu o să aibă parte de prea multă odihnă.
— Ce liniştită eşti, Moiraine, exclamă Nynaeve. Dar oamenii de la han? Sigur sunt răniţi, iar hangiul şi-a pierdut toată avuţia, din pricina ta! În ciuda tuturor vorbelor tale despre Calea Luminii, eşti gata să mergi mai departe fără să te gândeşti nici o clipă la el. Necazurile lui sunt din pricina ta!
— Din pricina celor trei, izbucni mânios Lan. Focul, răniţii, tot ce se petrece – e din pricina lor. Faptul că preţul trebuie plătit e o dovadă că merită. Cel Întunecat îi vrea pe băieţii ăştia ai tăi, şi trebuie împiedicat să dobândească ceea ce vrea cu atâta îndârjire. Sau poate preferi să-i lăsăm pe mâna Pieritului?
— Linişteşte-te, Lan, vorbi Moiraine. Linişteşte-te. Meştereasă, crezi că eu îi pot ajuta pe jupân Fitch şi pe oamenii de la han? Pai, ai şi dreptate.