Nynaeve dădu să spună ceva, dar Moiraine îi făcu semn cu mâna şi continuă:
— Pot să mă întorc de una singură şi să dau o mână de ajutor. Nu prea mult, fireşte. Asta ar atrage atenţia asupra celor pe care i-am ajutat, lucru pentru care nu mi-ar mulţumi nimeni, mai ales câtă vreme Copiii Luminii se află în oraş. Şi aşa ar rămâne numai Lan cu voi, să vă apere. E foarte priceput, dar e nevoie de mai mult decât de forţa lui dacă vă găsesc Myrddraalul şi o ceată de troloci. Desigur, ne-am putea întoarce cu toţii, deşi mă îndoiesc că v-aş putea aduce pe toţi înapoi în Baerlon, neobservaţi. Iar asta v-ar lăsa pradă celui care a pus focul, ca să nu mai vorbim de Mantiile Albe. Dac ai fi în locul meu, Meştereasă, ce cale ai alege?
— Aş găsi eu ceva de făcut, mormăi Nynaeve, fără voia ei.
— Şi pesemne ca l-ai ajuta pe Cel Întunecat să câştige, răspunse Moiraine. Aminteşte-ţi ce – şi pe cine – vrea el. Suntem în război, la fel ca toţi oamenii din Ghealdan, deşi acolo se luptă cu miile, iar aici suntem doar opt. O să-i trimit nişte bani lui jupân Fitch, ca să poată reclădi hanul, bani care să nu-l ducă cu gândul la Tar Valon. Şi nişte ajutoare pentru răniţi. Orice altceva n-ar face decât să-i pună în primejdie. Vezi, lucrurile nu sunt nici pe departe simple. Lan.
Străjerul îşi întoarse calul şi o apucă iarăşi pe drum.
Din când în când, Rand privea înapoi. Până la urmă nu mai reuşi să vadă altceva decât strălucirea norilor, şi apoi până şi aceasta se pierdu în întuneric. Nădăjdui că Min era bine.
În jur era încă beznă când Străjerul îi conduse, în cele din urmă, afară de pe drum, şi descălecă. După socoteala lui Rand, nu rămăseseră mai mult de două ceasuri până în zori. Priponiră caii, fără să le scoată şeile, şi făcură tabăra, fără să aprindă focul.
— Un ceas, îi preveni Lan, pe când toţi, în afară de el, se înveleau cu păturile; el se pregătea să le vegheze somnul. Un ceas, apoi trebuie să ne vedem de drum.
Peste ei se lăsă liniştea. După câteva minute, Mat vorbi, într-o şoaptă care de-abia ajunse până la Rand.
— Mă întreb ce a făcut Dav cu castorul ăla.
Rand clătină din cap în tăcere, iar Mat şovăi, apoi spuse:
— Credeam că suntem în siguranţa, Rand, ştii. De când am trecut râul, niciun semn, apoi am ajuns în oraş, cu toate zidurile alea în jurul nostru. Credeam că suntem la adăpost. Apoi visul. Şi Pieritul. O să mai fim vreodată la adăpost?
— Numai după ce ajungem în Tar Valon, răspunse Rand. Aşa ne-a zis ea.
— Dar atunci ce-o să fie? întrebă Perrin cu glas scăzut, şi toţi trei priviră silueta întunecată a femeii Aes Sedai. Lan se topise în întuneric; putea fi oriunde. Dintr-odată, Rand căscă. Ceilalţi tresăriră nervoşi, auzind sunetul.
— Cred că ar fi mai bine să dormim un pic, spuse el. Oricum, şi dacă rămânem treji, nu rezolvăm nimic.
— Ar fi trebuit să facă totuşi ceva, vorbi încet Perrin, dar nimeni nu-i răspunse.
Rand se răsuci pe o parte, ca să scape de o rădăcină care-i intra în coaste, apoi se întoarse pe burtă, din pricina unei pietre şi a altei rădăcini. Locul în care se opriseră nu era bun de tabără, nu ca altele alese de Străjer pe drumul din Taren. Adormi, întrebându-se dacă avea să viseze ceva din pricina rădăcinilor, şi se trezi când Lan îl atinse pe umăr, simţind dureri la coaste şi mulţumit că, dacă visase ceva, nu-şi putea aminti.
Era încă întuneric, aşa cum se întâmplă chiar înaintea zorilor, dar, după ce şi strânseră păturile şi le prinseră la spatele şeilor, Lan îi conduse din nou către răsărit. Când apăru soarele, îmbucară cu ochii mijiţi puţină pâine, brânză şi apă, fără să coboare din şa, zgribulindu-se în mantii din pricina vântului. Cu toţii, în afară de Lan, care mâncă şi el, dar fără să-şi mijească ochii sau să se zgribulească. Se schimbase la loc în mantia sa multicoloră care îi flutura pe lângă corp, trecând de la gri la verde, fără ca el s-o bage în seamă decât atunci când îi incomoda braţul drept. Chipul său rămase fără expresie, dar ochii săi cercetau fără încetare împrejurimile, ca şi cum se aştepta din clipă în clipă la o ambuscadă.
18
Drumul spre Caemlyn
Drumul spre Caemlyn nu era foarte diferit de Calea Nordului, care străbătea Ţinutul celor Două Râuri. Era, fireşte, mult mai larg şi existau semne că era şi mai mult folosit, dar era tot o fâşie de pământ bătătorit, de-a lungul căreia se înşirau copaci care ar fi fost la locul lor în Ţinutul celor Două Râuri, mai ales că toţi erau golaşi, în afara celor cu frunzişul veşnic.
Totuşi, pământul în sine era diferit, căci, la amiază, drumul pătrunse printre nişte dealuri joase. Uneori, o apuca de-a dreptul peste ele, dacă erau îndeajuns de mari pentru ca drumul să fi trebuit să ocolească prea mult, şi îndeajuns de mici pentru ca truda oamenilor să nu fi fost din cale afară de istovitoare. Zi de zi, pe măsură ce unghiul soarelui se schimba, începu să se observe că drumul, deşi părea drept, se curba foarte uşor către miazăzi, în timp ce înainta spre răsărit. Rand îşi petrecuse multă vreme visând cu ochii deschişi în faţa vechii hărţi a lui jupân al’Vere – la fel ca jumătate dintre băieţii din Emond’s Field – şi, după cât îşi amintea el, drumul ocolea o zonă numită Dealurile din Absher, rotindu-se în jurul ei până ce ajungea în Whitebridge.
Din când în când, Lan îi punea să descalece în vârful vreunui deal, de unde putea vedea bine drumul, atât în urmă, cât şi înainte, precum şi locurile dimprejurul lor. Străjerul cerceta priveliştea în timp ce toţi ceilalţi îşi dezmorţeau picioarele sau mâncau, aşezaţi sub un copac.
— Înainte îmi plăcea brânza, rosti Egwene, în a treia zi după plecarea din Baerlon; şedea sprijinită de trunchiul unui copac, strâmbându-se la ideea unei cine care, din nou, era la fel ca masa de dimineaţă şi la fel cu toate cele la care se putea aştepta în următoarele zile. Nici vorbă de ceai. Nişte ceai bun şi fierbinte, încheie ea, strângându-şi mantia pe lângă trup şi aşezându-se mai bine pe lângă copac, într-o încercare zadarnică de a scăpa din calea vântului aprig.
— Ceaiul de plavie şi rădăcină de ţinturică îi spunea Nynaeve lui Moiraine, sunt cele mai bune pentru oboseală. Limpezesc minţile şi înlătură durerile.
— Sunt convinsă, murmura femeia Aes Sedai, privind-o lung.
Nynaeve strânse din dinţi, dar continuă pe acelaşi ton:
— Iar dacă trebuie să te lipseşti de somn…
— N-avem ceai! îi spuse Lan lui Egwene, pe un ton răstit. Nu facem focul! Încă nu-i putem zări, dar sunt acolo, pe undeva, un Pierit sau doi şi trolocii lor, şi ştiu că am apucat-o pe drumul asta. Nu-i nevoie să le spunem întocmai unde ne aflăm.
— Nu ceream, murmură Egwene, cu chipul ascuns în mantie. Numai că-mi părea rău.
— De vreme ce duşmanii ştiu că am apucat-o pe drum, vorbi Perrin, de ce nu o luăm de-a dreptul spre Whitebridge?
— Nici măcar Lan nu poate călători de a curmezişul ţinuturilor la fel de repede ca pe drum, îl lamuri Moiraine, întrerupând-o pe Nynaeve, mai ales prin dealurile din Absher.
Meştereasa oftă enervată. Rand se întrebă ce punea la cale; după ce, în prima zi, nu o băgase deloc în seamă pe femeia Aes Sedai, Nynaeve îşi petrecuse ultimele două zile încercând să-i vorbească despre ierburi. Moiraine se îndepărtă de Meştereasă şi continuă:
— De ce credeţi că drumul le ocoleşte? Şi, până la urmă, tot ar fi trebuit să ne întoarcem la el. S-ar prea putea să-i fi găsit pe duşmani în faţa noastră, şi nu în urmă.
Rand părea neîncrezător, iar Mat murmură ceva despre „căi ocolite”.