— Aţi văzut vreo fermă în dimineaţa asta? întrebă Lan. Sau măcar fumul ridicându-se pe vreun coş? Nu aţi văzut, pentru că între Baerlon şi Whitebridge e numai pustietate, iar la Whitebridge trebuie să trecem râul Arinelle. Acolo se află singurul pod la miazăzi de Maradon, în Saldaea.
Thom pufni, înfoindu-şi mustăţile.
— Şi ce i-ar putea împiedica să fi pus deja pe cineva, să ne aştepte la Whitebridge?
Dinspre vest se auzi bocetul unui corn. Capul lui Lan se răsuci imediat, pentru a cerceta direcţia din care veniseră. Rand simţi un fior. O parte din el rămase însă îndeajuns de liniştită pentru a gândi: „Zece mile, nu mai mult”.
— Nimic, Menestrelule, răspunse Străjerul. Ne încredem în Lumină şi-n noroc. Dar acum ştim cu siguranţă că sunt troloci pe urmele noastre.
Moiraine îşi scutură mâinile de praf.
— E timpul să plecăm, hotărî ea, urcându-se pe iapa cea albă.
Auzindu-i vorbele, începură cu toţii să-şi caute caii, îmboldiţi de un al doilea sunet de corn. De această dată, îi răspunseră şi altele, ale căror note înalte se revărsară dinspre apus, ca un bocet. Rand se pregăti să-l facă pe Noruţ să o ia de îndată la galop, şi toţi ceilalţi îşi pregătiră hăţurile cu aceeaşi grabă, în afară de Lan şi Moiraine. Străjerul şi femeia Aes Sedai schimbară o privire lungă.
— Nu-i lăsa să se oprească, Moiraine Sedai, vorbi în cele din urmă Lan. O să mă întorc de îndată ce pot. Dacă dau greş, vei şti.
Punându-şi o mână pe şaua lui Moiraine, sări în spinarea armăsarului negru şi o luă la galop în josul dealului. Înspre apus. Cornul răsună din nou.
— Lumina meargă cu tine, ultim stăpân al celor Şapte Turnuri, şopti Moiraine, aproape prea încet pentru ca Rand s-o poată auzi; trăgând adânc aer în piept, o întoarse pe Aldieb spre răsărit. Trebuie să plecăm, le spuse, şi porni într-un trap uşor, dar constant. Ceilalţi o urmară îndeaproape.
Rand se răsuci o dată în şa pentru a se uita după Lan, dar Străjerul se pierduse deja din vedere printre dealurile joase şi copacii dezgoliţi. Ultimul stăpân al celor Şapte Turnuri, aşa îl numise. Se întrebă ce-o fi însemnat. Credea că nu mai auzise nimeni în afară de el, dar apoi îl văzu pe Thom care-şi rodea vârfurile mustăţilor, curios şi îngândurat. Menestrelul părea să ştie o grămadă de lucruri.
Cornul răsună încă o dată, în spatele lor. Rand se foi în şa. De data aceasta erau mai aproape; era convins de asta. Opt mile, poate şapte. Mat şi Egwene priviră peste umăr, iar Perrin se ghemui în şa, de parcă aştepta să-l lovească cineva în spate. Nynaeve se duse mai în faţă, pentru a-i vorbi lui Moiraine.
— Nu putem merge mai repede? întrebă ea. Cornii ăia se apropie.
Femeia Aes Sedai clătină din cap.
— Şi de ce crezi că ne dau de ştire că sunt aici? Poate tocmai ca să ne grăbim, fără să ne gândim la ce ne-ar putea aştepta în faţă.
Continuară în acelaşi ritm constant. Din când în când, sunetele de corn se auzeau în urma lor şi, de fiecare dată, zgomotul era mai apropiat. Rand încercă să nu se mai gândească la distanţa care se micşora, dar gândul nedorit îi apărea în minte la auzul fiecărui bocet din gâtlejurile de aramă. „Cinci mile”, se gândea el îngrijorat, când Lan apăru deodată de după dealul din spatele lor, în galop. Ajunse lângă Moiraine şi trase frâiele armăsarului.
— Cel puţin trei pâlcuri de troloci, fiecare condus de un Jumate-Om. Poate chiar cinci.
— De vreme ce ai fost îndeajuns de aproape ca să-i vezi, rosti îngrijorată Egwene, te puteau zări şi ei. Ar putea să fie chiar pe urmele tale.
— Nu a fost văzut, răspunse Nynaeve, care se îndreptă de spate când toţi se întoarseră către ea. Amintiţi-vă, eu i-am luat urma.
— Tăcere, porunci Moiraine. Lan ne spune că ar putea fi cam cinci sute de troloci pe urmele noastre.
Se lăsă o tăcere uluită, apoi Lan vorbi din nou.
— Şi se mai şi grăbesc. O să ne ajungă cam într-un ceas.
Femeia Aes Sedai vorbi, ca pentru sine:
— Dacă şi înainte erau atât de mulţi, de ce nu au fost cu toţii folosiţi în Emond’s Field? Iar dacă nu erau, cum au ajuns între timp încoace?
— Sunt răspândiţi peste tot, ca să ne mâne, răspunse Lan, şi au iscoade care cercetează drumul, mergând în faţa fiecărui pâlc.
— Să ne mâne încotro? se întrebă Moiraine. Ca şi cum i-ar fi răspuns, undeva spre apus răsună un corn, un geamăt prelung căruia, de această dată, îi răspunseră şi altele, cu toatele înaintea lor. Moiraine îşi opri calul, iar ceilalţi o urmară; Thom şi cei din Emond’s Field priveau în jur îngrijoraţi. Cornii răsunară şi înaintea, şi în urma lor. Lui Rand i se păru a fi un sunet de triumf.
— Acum ce facem? întreba mânioasă Nynaeve. Unde mergem?
— Spre miazănoapte sau spre miazăzi, doar atât ne-a rămas, răspunse Moiraine, mai degrabă gândind cu voce tare decât răspunzându-i Meşteresei. Spre miazăzi sunt dealurile din Absher, pustii şi moarte, precum şi râul Taren, pe care nu-l putem trece şi nu putem întâlni nici o barcă. Spre miazănoapte, putem ajunge la Arinelle înainte de căderea nopţii, şi am putea să dăm peste barca vreunui neguţător. Dacă gheţurile de la Maradon s-au spart.
— Există un loc în care trolocii nu vor intra, grăi Lan, dar Moiraine se întoarse spre el cu o mişcare bruscă.
— Nu!
Ea îi făcu semn Străjerului, care-şi apropie capul de al ei, pentru a putea vorbi fără să fie auziţi. Sunetele de corn se auziră din nou, iar calul lui Rand se foi nervos pe loc.
— Încearcă să ne sperie, mârâi Thom, străduindu-se să-şi liniştească animalul, care părea pe jumătate nervos şi pe jumătate înfricoşat, de parcă trolocii şi ar fi atins ţinta. Încearcă să ne sperie până când o să intrăm în panică şi o s-o luăm la fugă. Atunci o să fim în mâinile lor.
Egwene întorcea capul la fiecare zgomot; ea privea când înainte, când în urmă, ca şi cum căuta să-i vadă apărând pe primii troloci. Rand ar fi vrut să facă la fel, dar încerca s-o ascundă. Îmboldindu-l pe Noruţ, veni mai aproape de ea.
— Mergem spre miazănoapte, anunţă Moiraine.
Pe când părăseau drumul şi o porneau printre dealurile înconjurătoare, cornii răsunară din nou, cu un sunet ascuţit.
Dealurile nu erau prea înalte, dar drumul era numai urcuşuri şi coborâşuri, fără porţiuni plate, pe sub copaci cu crengile golite de frunze şi prin vegetaţia moartă de pe jos. Caii urcau cu greu o pantă, numai pentru a coborî, ceva mai repede, pe partea opusă. Lan impusese un ritm greu de urmat, mai rapid decât pe drum.
Crengile biciuiau chipul şi pieptul lui Rand. Braţele i se prindeau în corzile plantelor agăţătoare, iar, uneori, acestea îi smulgeau piciorul drept din şa. Cornii răsunători se apropiau din ce în ce mai mult şi se auzeau din ce în ce mai des.
Oricât de repede i-ar fi condus Lan, nu făceau foarte mari progrese. Pentru fiecare metru străbătut trebuia să meargă unul sau doi în sus sau în jos, şi fiecare pas reprezenta un efort. Iar cornul răsuna tot mai aproape. „Două mile, se gândi Rand. Poate mai puţin.” După o vreme, Lan începu să se uite când într-o parte, când în cealaltă; era prima oara de când îl cunoscuse Rand când pe chipul său grav se oglindea o expresie de îngrijorare. La un moment dat, Străjerul se ridică în scări pentru a privi îndărăt, de unde veniseră. Rand nu vedea decât copaci. Lan se aşeză din nou în şa şi, fără să-şi dea seama, îşi dădu mantia pe spate, pentru a-şi elibera sabia, începând din nou să cerceteze pădurea.
Rand prinse privirea lui Mat cu ochi întrebători, dar celălalt nu făcu decât să se strâmbe la spinarea Străjerului şi să ridice din umeri neajutorat. Atunci vorbi Lan, peste umăr.