— Prin apropiere sunt troloci.
Trecură de creasta unui deal şi o apucară în jos pe partea cealaltă.
— Sunt doar câţiva, trimişi înaintea celorlalţi să cerceteze ţinutul. Pesemne. dacă dăm peste ei, staţi lângă mine orice ar fi şi faceţi ce fac şi eu. Trebuie să rămânem pe drumul pe care am apucat-o.
— Sânge şi cenuşă! mormăi Thom, iar Nynaeve îi făcu semn lui Egwene să rămână aproape de ea.
Pâlcurile rare de arbori veşnic verzi erau singurele locuri în care cineva putea rămâne cu adevărat ascuns, dar Rand încerca să tragă cu ochiul în fiecare direcţie în acelaşi timp; imaginaţia sa făcea ca trunchiurile cenuşii pe care le zărea cu coada ochiului să se transforme în troloci. Şi cornii erau mai aproape. Şi drept în spatele lor. Era convins. În spate, şi se apropiau.
Trecură de creasta altui deal. Dedesubtul lor, tocmai începând să urce, mărşăluiau nişte troloci care duceau cu ei beţe lungi de lemn, în vârful cărora se găseau laţuri sau cârlige mari. Erau mulţi. Şirul lor se întindea până departe în fiecare direcţie, fără să-i se vadă capetele, dar în mijloc, chiar în faţa lui Lan, se afla un Pierit calare.
Când oamenii apărură în vârful dealului, Myrddraalul păru să şovăie, dar în clipa următoare scoase la iveală o sabie cu lama neagră, pe care Rand parcă şi-o amintea vag şi tulbure, şi o flutură deasupra capului. Şirul de troloci începu să înainteze căznit.
Chiar înainte ca Myrddraalul să se fi mişcat, Lan îşi scosese sabia.
— Rămâneţi cu mine! strigă el, iar Mandarb o luă la galop în josul dealului, către troloci. Pentru cele Şapte Turnuri! mai strigă Străjerul.
Rand înghiţi în sec şi îşi îmboldi calul cu călcâiele; întregul grup se luă pe urmele Străjerului. Constată cu surprindere că avea în mână sabia lui Tam. Pătruns de strigătul de luptă al lui Lan, găsi şi el unuclass="underline"
— Manetheren! Manetheren!
Perrin striga şi el acelaşi lucru:
— Manetheren! Manetheren!
În schimb, Mat alese un alt strigăt:
— Carai an Caldazar! Carai an Ellisande! Al Ellisande!
Capul Pieritului se întoarse dinspre troloci către călăreţii care veneau în galop spre el. Sabia cea neagră îi împietri deasupra capului, iar gluga se mişcă dintr-o parte într-alta, de parcă faţa lui fără ochi cerceta grupul de călăreţi. În clipa următoare, Lan ajunse lângă el, în timp ce oamenii se năpusteau asupra şirului de troloci. Sabia Străjerului întâlni oţelul negru topit în cuptoarele din Thakan, dar cu un zăngănit puternic, precum bătaia unui clopot mare; toată văioaga se umplu de ecouri, iar în aer se zări o străfulgerare de lumină albăstruie, ca un trăsnet prăvălit din cer.
Bestiile aproape omeneşti, dar cu boturi de fiară se înghesuiră în jurul fiecăruia, agitându-şi armele cu care încercau să-i dea jos din şa. Numai pe Lan şi pe Myrddraal îi ocoliră. Cei doi se luptau într-un cerc pustiu; armăsarii lor negri se mişcau în acelaşi timp, la fel ca săbiile care-şi răspundeau, lovitură după lovitură. Aerul era plin de fulgere şi de văpăi.
Noruţ îşi dădu ochii peste cap şi necheză puternic, ridicându-se în două picioare şi lovind cu copitele în chipurile rânjite şi cu colţi ascuţiţi din jurul său. Trupurile îndesate se înghesuiau de jur împrejur, umăr la umăr. Înfigându-şi fără milă călcâiele în coastele calului, Rand îl sili să înainteze chiar şi aşa, fluturându-şi sabia fără să ţină cont prea mult de meşteşugul pe care încercase Lan să i-l transmită şi lovind de parcă tăia lemne. „Egwene!” Disperat, se uită după ea în timp ce-şi îmboldea calul înainte, croindu-şi drum printre trupurile păroase ca şi cum ar fi secerat bălăriile de pe jos, care-i încurcau paşii.
Iapa cea albă a lui Moiraine se năpustea încoace şi încolo, reacţionând la cele mai mici atingeri de frâu. Chipul ei era la fel de împietrit ca al lui Lan; deodată, îşi întinse toiagul. Trolocii fură cuprinşi de flăcări şi plesniră cu un muget care lăsa pământul plin de siluete diforme, nemişcate. Nynaeve şi Egwene călăreau alături de Aes Sedai, cu mişcări grăbite şi frenetice, cu dinţii rânjiţi aproape la fel de sălbatic ca ai unui troloc şi având în mâini cuţitele pe care le purtau la cingătoare. Lamele scurte nu le puteau fi de niciun ajutor dacă vreun troloc se apropia de ele. Rand încercă să-l aducă pe Noruţ mai aproape, dar calul îşi luase căpăstrul în dinţi. Nechezând şi lovind cu copita, Noruţ înainta, oricât de tare ar fi tras Rand de frâie.
În jurul celor trei femei se făcu puţin loc, căci trolocii încercau să fugă de toiagul lui Moiraine, dar, dacă ei căutau s-o ocolească, veni ea după ei. Flăcările mugeau, iar trolocii urlau de mânie şi turbare. Pe deasupra tuturor zgomotelor se auzea sabia Străjerului, izbindu-se de cea a Myrddraalului. În jurul lor se zări un fulger albastru, apoi altul, şi altul.
Un laţ de la capătul unui băţ flutura înspre capul lui Rand. Cu o mişcare şovăielnică, el tăie unealta în două, apoi îl hăcui şi pe trolocul cu bot de capră. Un cârlig venit din spate îi prinse umărul şi i se încurcă în mantie, trăgându-l înapoi. Disperat, aproape pierzându-şi sabia, se prinse de oblâncul şeii pentru a nu cădea. Noruţ se răsuci, nechezând ascuţit. Rand se agăţă cu spaimă de şa şi de frâie; simţea cum alunecă, încet, încet, tras de cârlig. Noruţ se răsuci cu totul; o clipă, Rand îl văzu pe Perrin, aproape prăbuşit din şa, zbătându-se să-şi elibereze securea de cei trei troloci care-l atacau. Îl prinseseră de un braţ şi de ambele picioare. Noruţ se năpusti înainte, şi Rand nu mai văzu în faţa ochilor decât troloci.
Unul dintre ei se repezi şi-l prinse pe Rand de un picior, silindu-l să-l scoată din şa. Gâfâind, Rand dădu drumul şeii pentru a-l străpunge cu sabia. Pe dată, cârligul îl trase în spate; se trezi dincolo de şa, deasupra picioarelor din spate ale lui Noruţ. Numai frâiele pe care le ţinea strâns în mână îl împiedicau să cadă. Noruţ se ridica în două picioare şi necheză şi, chiar în acea clipă, forţa care-l trăgea pe băiat în jos dispăru. Trolocul care-i ţinea piciorul ridică braţele şi urlă. De fapt, toţi trolocii începură să urle; se auzi un vaiet, de parcă toţi câinii din lume ar fi turbat şi ar fi început să urle în acelaşi timp.
Trolocii căzură la pământ în jurul oamenilor, zvârcolindu-se, smulgându-şi părul şi brăzdându-şi chipurile cu ghearele. Toţi trolocii. Muşcau pământul, se zvârcoleau de parcă voiau să-şi înfigă colţii în văzduh şi urlau, urlau, urlau.
Apoi, Rand îl văzu pe Myrddraal. Era încă în şa, pe spinarea armăsarului care se smucea scăpat de sub control, fluturându-şi încă sabia cea neagră, dar nu mai avea cap.
— N-o să moară până la căderea nopţii! se auzi vocea lui Thom, care trebui să strige ca să se facă auzit, pe deasupra gâfâielilor şi a urletelor nedomolite. Nu de tot. Cel puţin, aşa am auzit.
— La drum! strigă mânios Lan, care le adunase deja împrejurul său pe Moiraine şi pe celelalte două femei şi le condusese până la jumătatea pantei următoare. Mai sunt şi alţii!
Într-adevăr, chemările din corn răsunară din nou, înăbuşind gemetele trolocilor prăvăliţi la pământ, la răsărit, la apus şi la miazăzi.
Spre marea lor mirare, un singur om căzuse din şa – Mat. Rand veni spre el, dar Mat se eliberă de laţul care-l cuprinsese, dintr-o mişcare bruscă, îşi adună arcul şi se urcă din nou în şa fără să aibă nevoie de ajutor, deşi îşi ţinea o mână la gât.
Sunetele de corn se auziră iar, ca lătraturile unor ogari care au prins mirosul căprioarei. Şi care se apropiau. Ritmul impus de Lan fusese şi înainte rapid, dar acum era şi mai şi. Caii ajunseră să urce pantele mai repede decât coborâseră de pe dealul dinainte, iar apoi să se arunce pur şi simplu în jos, pe cealaltă parte. Şi totuşi hăituitorii se apropiau mereu, până ce, de câte ori zgomotul de corn încetă, se puteau auzi sunetele guturale scoase de urmăritori. În cele din urmă, oamenii ajunseră pe creasta unui deal tocmai când trolocii apărură pe dealul din spatele lor. Culmea se umplu de troloci, cu boturile căscate, urlând. Printre ei se aflau trei Myrddraali, care-i umpleau pe toţi de groază. Între cele două grupuri erau numai vreo sută de lungimi de cal.