Inima lui Rand se usca, precum o stafidă. „Trei!”
Săbiile negre ale Myrddraalilor se ridicară la unison. Trolocii se năpustiră în josul pantei, scoţând strigăte răguşite de triumf şi agitându-şi beţele cu laţuri la capete.
Moiraine se dădu jos de pe spinarea lui Aldieb. Cu mişcări liniştite, scoase ceva din punga de la brâu şi apoi desfăcu obiectul din pânza care-l învelea. Rand zări fildeş negru. Angrealul. Cu el într-o mână şi cu toiagul în cealaltă, femeia Aes Sedai se înfipse bine pe picioare, cu faţa la valul de troloci care se apropia şi la săbiile negre ale Pieriţilor, apoi ridică toiagul sus şi-l înfipse în pământ dintr-o mişcare.
Pământul răsună ca un ceainic de fier lovit de un ciocan. Ecoul se împrăştie, şi în cele din urmă se stinse. Apoi, pentru o clipă, se lăsă tăcerea. Totul se cufunda în tăcere. Vântul muri. Strigătele trolocilor se potoliră; până şi năvala lor încetini şi apoi se opri. Totul rămase în aşteptare, vreme de o bătaie de inimă. Apoi, încet, clinchetul înfundat se auzi din nou, preschimbându-se într-un huruit surd care crescu şi crescu până ce pământul începu să geamă.
Sub copitele lui Noruţ, pământul se cutremură. Era o ispravă tipică pentru Aes Sedai, precum cele despre care se povestea; Rand îşi dori să se afle undeva, foarte departe de acel loc. Cutremurul deveni mai puternic, până ce copacii din jurul lor începură să tremure. Calul cenuşiu se împiedică şi aproape căzu. Până şi Mandarb şi Aldieb, rămasă fără călăreaţă, se împleticiră ca nişte oameni beţi, iar cei aflaţi încă în şa trebuiră să se prindă de frâie şi de coamele cailor, de orice, pentru a nu cădea.
Femeia Aes Sedai rămase nemişcată, la fel ca la început, ţinând angrealul şi toiagul înfipt în creasta dealului; nici ea şi nici toiagul nu se mişcară deloc, deşi pământul se cutremura şi tresălta de jur împrejurul ei. Apoi pământul începu să se vălurească, pornind din locul în care era înfipt toiagul; valurile se îndreptau spre troloci precum cercurile de pe oglinda unui iaz, crescând pe măsură ce înaintau, scoţând din rădăcini tufişurile bătrâne, ridicând în văzduh nori de frunze moarte, crescând mereu, ca nişte talazuri de pământ care-i înconjurau pe troloci. Copacii din văioagă tremurau ca nişte vergi prinse în pumnii unor băieţei. Pe panta care cobora, trolocii căzură grămadă unul peste altul, răsturnaţi de pământul tremurător.
Şi totuşi, ca şi cum nu s-ar fi cutremurat totul în jurul lor, cei trei Myrddraali începură să înainteze în şir. Caii lor negri ca moartea nu şovăiau niciun pas, ci înaintau la unison. Trolocii se tăvăleau pe pământ, de jur împrejurul negrilor armăsari, urlând şi înfigându-şi mâinile în coasta dealului care-i sălta în văzduh, dar cei trei Myrddraali se apropiau încet, încet.
Moiraine ridică toiagul şi pământul se opri, dar nu terminase. Arătă spre văioaga dintre cele două dealuri şi din pământ începură să se reverse flăcări, un izvor înalt de douăzeci de picioare. Femeia îşi desfăcu larg braţele, iar focul se întinse la stânga şi la dreapta cât vedeai cu ochii, ca un zid care-i despărţea pe oameni de troloci. Căldura îl făcu pe Rand să-şi acopere chipul cu braţele, chiar şi acolo, în vârful dealului. Armăsarii negri ai Myrddraalilor, oricâte puteri ciudate ar fi avut, nechezară din pricina focului, se ridicară pe picioarele din spate şi se împotriviră călăreţilor care-i îmboldeau, încercând să-i silească să treacă prin flăcări.
— Sânge şi cenuşă, şopti Mat cu glasul slab.
Rand încuviinţă, zăpăcit şi rămas fără grai. Dintr-odată, Moiraine se clătină pe picioare şi ar fi căzut dacă Lan nu s-ar fi dat pe dată jos de pe cal ca s-o prindă.
— La drum, le strigă el celorlalţi, cu un glas dur care contrasta cu gesturile blânde cu care o ridică în şa pe femeia Aes Sedai. Focul ăla o să se stingă la un moment dat. Grăbiţi-vă! Fiecare clipă contează.
Zidul de foc trosnea de parcă într-adevăr urma să ardă pe vecie, dar Rand nu se opuse. O luară la galop spre miazănoapte, pe cât de repede îşi puteau îmboldi caii. Cornii din depărtare îşi trâmbiţau dezamăgirea, de parcă ar fi ştiut deja ce se întâmplase, apoi, la un moment dat, se potoliră.
În scurtă vreme, Lan şi Moiraine ajunseră lângă ceilalţi, deşi Lan o mâna pe Aldieb de căpăstru, iar femeia Aes Sedai se clătina în şa şi se ţinea cu ambele mâini de oblânc.
— O să-mi revin repede, spuse ea, văzându-le privirile îngrijorate; părea obosită, dar încrezătoare, iar ochii îi erau la fel de vii ca întotdeauna. Lucrul cu Pământul şi Focul nu e chiar punctul meu cel mai tare. Dar să lăsăm asta.
Cei doi trecură din nou în fruntea grupului, grăbiţi, dar numai la pas. Din câte i se părea lui Rand, Moiraine nu s-ar fi putut ţine în şa dacă ritmul ar fi fost mai rapid. Nynaeve veni lângă Aes Sedai, sprijinind-o cu o mână. O vreme, în timp ce grupul străbătea dealurile, cele două femei vorbiră în şoaptă, apoi Meştereasa vârî mâna în mantie şi-i dădu lui Moiraine un pacheţel pe care aceasta îl deschise şi înghiţi conţinutul. Nynaeve îi mai spuse ceva, apoi se retrase lângă ceilalţi, fără să ia în seamă privirile lor curioase. În ciuda împrejurărilor, lui Rand i se păru că avea pe chip o umbră de satisfacţie. Dar nu prea îi păsa ce avea de gând Meştereasa. Îşi ţinea mâna mereu pe plăselele sabiei, pipăindu-l, iar când îşi dădu seama ce făcea, rămase uimit, cu ochii la ea. „Deci aşa arată o luptă.” Nu prea îşi putea aminti mare lucru, niciun detaliu. Totul i se amesteca în minte, devenind o masă tulbure de chipuri păroase şi frică. Frică şi dogoare. La momentul respectiv, i se păruse la fel de cald ca într-o zi de vară la amiază. Nu înţelegea cum. Vântul rece încerca să-i îngheţe picăturile de sudoare pe chip şi pe trup.
Îşi privi prietenii. Mat îşi ştergea sudoarea de pe faţă cu poalele mantiei. Perrin, holbându-se la ceva din depărtare, şi neplăcându-i ceea ce vedea, părea să nu-şi dea seama că avea fruntea scăldată în transpiraţie.
Dealurile se micşorară, iar pământul începu să devină mai plat, dar, în loc să-i grăbească, Lan se opri. Nynaeve făcu o mişcare, de parcă ar fi vrut să vină iarăşi lângă Moiraine, dar privirea Străjerului o făcu să rămână pe loc. El şi femeia Aes Sedai înaintară puţin şi-şi apropiară capetele, iar din gesturile lui Moiraine se văzu că se certau. Nynaeve şi Thom rămaseră cu ochii aţintiţi la ei, Meştereasa, încruntându-se îngrijorată, iar Menestrelul, mormăind ceva cu glas scăzut, apoi oprindu-se să privească îndărăt de unde veniseră. Toţi ceilalţi îşi întoarseră capetele. Cine ştia ce putea să iasă dintr-o ceartă între o Aes Sedai şi Străjerul ei?
După câteva clipe, Egwene îi spuse încet lui Rand, aruncând o privire îngrijorată către cei doi care încă se certau:
— Ce ai strigat atunci, cu trolocii…
Apoi se opri, de parcă nu era sigură de ce voia să spună.
— Da, ce e? întrebă Rand, simţindu-se cam ciudat; strigătele de luptă erau ceva obişnuit pentru Străjeri, dar oamenii din Ţinutul celor Două Râuri nu făceau astfel de lucruri, orice le-ar fi spus Moiraine… Dar dacă Egwene avea de gând să-şi bată joc de el…
— Cred că Mat ne-a spus povestea de vreo zece ori.