— Şi încă prost, interveni Thom, iar Mat scoase un mormăit de protest.
— Mă rog, oricum ar fi fost, vorbi Rand, am auzit-o cu toţii de mai multe ori. În plus, trebuia să strigăm ceva. Adică, asta se face într-un asemenea moment. Doar l-ai auzit pe Lan.
— Şi avem şi dreptul, adăugă Perrin, gânditor. Moiraine spune că ne tragem cu toţii din oamenii ăia din Manetheren. Şi ei s-au luptat cu Cel Întunecat, la fel ca noi. Aşa că avem dreptul.
Egwene pufni, ca şi cum ar fi arătat ce crede despre cele auzite.
— Dar nu despre asta vorbeam. Tu… Mat… ce strigai?
Mat dădu stânjenit din umeri.
— Nu-mi amintesc, răspunse el, privindu-i sfidător. Zău că nu. Totul e în ceaţă. Nu ştiu ce-am spus, nici de unde mi-a venit ideea şi nici ce înseamnă. Cred că, de fapt, nu înseamnă nimic, încheie băiatul, cu un hohot de râs, de parcă se lua peste picior pe sine însuşi.
— Ba… ba eu cred că da, spuse încet Egwene. Când ai strigat, o clipă… numai o clipă, am avut impresia că te înţeleg. Dar acum a trecut, oftă ea şi clătină din cap. Poate că ai dreptate. E ciudat ce de lucruri îţi pot trece prin minte într-un asemenea moment, nu?
— Carai an Caldazar, grăi Moiraine, şi toţi se întoarseră către ea. Carai an Ellisande. Al Ellisande. Slavă Vulturului Roşu. Slavă Trandafirului din Soare. Trandafirul din Soare. Acesta e vechiul strigăt de luptă din Manetheren, strigătul ultimului rege. Eldrene era poreclit Trandafirul din Soare.
Le zâmbi lui Egwene şi lui Mat, cu toate că s-ar fi zis că privirea ei se oprise o clipă mai mult asupra băiatului.
— Sângele din stirpea lui Arad e încă puternic în Ţinutul celor Două Râuri. Străvechiul sânge cântă.
Mat şi Egwene se priviră, iar toţi ceilalţi îşi îndreptară ochii spre ei, Egwene rămăsese cu ochii larg deschişi şi cu gura care se încăpăţâna să se strâmbe într-un zâmbet pe care ea îl înăbuşea de fiecare dată, ca şi cum nu era sigură de reacţia pe care ar fi trebuit s-o aibă, auzind discuţia despre sângele străvechi. Mat, în schimb, nu şovăia – dacă era să te iei după chipul său dispreţuitor. Rand se gândi că ştia ce-i trecea prin minte prietenului său. Tot la asta se gândea şi el. Dacă Mat se trăgea din străvechii regi din Manetheren, poate că, de fapt, trolocii erau pe urmele lui şi nu îi urmăreau pe toţi trei. Gândul îl făcu să se ruşineze. Obrajii i se împurpurară, iar atunci când zări pe chipul lui Perrin o strâmbătură vinovată, îşi dădu seama ca şi celalalt gândise la fel.
— N-aş putea spune că am auzit vreodată ceva de soiul ăsta, vorbi Thom după o clipa de tăcere, apoi se cutremură şi deveni foarte repezit. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, aş fi putut face şi o poveste din toată treaba, dar acum… Aes Sedai, vreţi să rămânem aici toată ziua?
— Nu, răspunse Moiraine, strângând frâiele.
Ca şi cum i-ar fi întărit vorbele, dinspre miazăzi se auzi un sunet de corn, căruia îi răspunseră şi altele, dinspre răsărit şi apus. Caii nechezară încet şi se foiră nervoşi.
— Au trecut de foc, glăsui liniştit Lan, şi se întoarse spre Moiraine. Nu eşti încă îndeajuns de puternică pentru ceea ce ai de gând. Nu poţi să izbuteşti, dacă nu te odihneşti un pic. Iar în locul acela nici Myrddraalii, nici trolocii nu vor intra.
Moiraine ridica un braţ, de parcă ar fi vrut să-l întrerupă, apoi îl lăsă să cadă pe lângă corp.
— Bine, se răsti ea mânioasă. Până la urmă, cred că ai dreptate, dar tot aş fi preferat să mai avem de ales.
Îşi scoase toiagul, care stătuse prins de una din curelele şeii.
— Adunaţi-vă cu toţii în jurul meu. Cât puteţi de aproape. Şi mai aproape.
Rand îl îmboldi pe Noruţ să se apropie de iapa ei. La stăruinţele lui Moiraine, veniră într-un cerc din ce în ce mai strâns, până ce fiecare cal stătea cu gâtul întins peste crupa sau şalele altuia. Numai atunci femeia Aes Sedai se arătă mulţumită. fără vreo altă vorba, se ridică în scări şi răsuci toiagul peste capetele lor, întinzându-se pentru a fi sigură că-i cuprindea pe toţi.
Rand clipi de fiecare dată când toiagul îi trecea pe deasupra capului. La fiecare mişcare, îl străbătea un fior. Ar fi putut urmări toiagul şi fără să-l vadă, ghidându-se numai după tremurul celor peste care trecea. Nu era nici o surpriză faptul că Lan era singurul neafectat.
Brusc, Moiraine întinse toiagul spre apus. Frunzele moarte se ridicară în aer, iar crengile foşniră de parcă un vârtej de praf se deplasa în direcţia în care arăta ea. Când tornada invizibilă dispăru, ea se aşeză la loc în şa, cu un oftat.
— Trolocilor, le arătă ea, li se va părea că mirosul şi urmele noastre se îndreaptă într-acolo. Myrddraalii îşi vor da seama până la urmă, dar până atunci…
— Până atunci, spuse Lan, ne vor fi pierdut urma.
— Toiagul tău e foarte puternic, se miră Egwene, spre iritarea lui Nynaeve.
Moiraine plesni din buze.
— Copilă, ţi-am mai spus, obiectele nu au putere. Puterea Supremă provine din Adevăratul Izvor, şi numai gândul cel viu o poate mânui. Acesta nu-i nici măcar un angreal, ci numai ceva care mă ajută să mă concentrez. Lan? termină ea, strecurându-şi toiagul îndărăt, cu un gest obosit.
— Urmaţi-mă, le ceru Străjerul, şi nu faceţi zgomot. Stricăm totul dacă ne aud trolocii.
Îi conduse din nou spre miazănoapte, dar nu la fel de repede ca înainte, ci într-un pas vioi, aşa cum călătoriseră pe drumul spre Caemlyn. Locurile dimprejurul lor deveniră din ce în ce mai întinse, deşi pădurea nu se rări.
Drumul pe care mergeau nu mai era drept, ca înainte, căci Lan alesese o cale care şerpuia peste pământul bătătorit şi tancurile de stânci, şi nu-i mai lăsa să-şi taie drum printre tufişurile încâlcite, ci le îngăduia răgazul de a le ocoli. Din când în când, rămânea în urmă, cercetând îngândurat urma pe care o lăsau. Dacă îndrăznea cineva să scoată un zgomot cât de mic, de pilda să tuşească, îşi atrăgea din partea lui un mormăit nemulţumit.
Nynaeve călărea alături de Aes Sedai; pe chipul ei, îngrijorarea se împletea cu neplăcerea. Şi se mai ghicea ceva acolo, se gândi Rand, ca şi cum Meştereasa se vedea aproape de a-şi îndeplini un ţel. Moiraine călărea cu umerii plecaţi şi ţinea frâiele şi şaua cu ambele mâini, clătinându-se la fiecare pas făcut de Aldieb. Era limpede că încercarea de a lăsa o urmă falsă, oricât ar fi părut de neînsemnată pe lângă cutremurul şi zidul de foc de mai înainte, o storsese de puteri şi era aproape vlăguită.
Rand aproape că-şi dorea ca sunetul de corn să se audă din nou. Măcar aşa ar fi avut prilejul de a-şi da seama cât de departe erau trolocii. Şi Pieriţii.
Se tot uita în spate, astfel că nu zări imediat ce se afla înaintea lor. Iar când o făcu, rămase uimit, cu ochii holbaţi. În ambele părţi se întindea o umbră mare, cu contururi neregulate, care se pierdea din vedere; în multe locuri era la fel de înaltă ca şi copacii care creşteau chiar până la marginea ei, iar pe ici, pe colo, vârfurile sale se ridicau încă şi mai sus. Corzi desfrunzite de viţă-de-vie şi plante căţărătoare o acopereau cu mai multe straturi groase. O coastă de munte! „Corzile o să ne ajute să ne căţărăm, dar caii nu-i putem lua cu noi.”
Dintr-odată, după ce se apropiară, văzu un turn. Negreşit, era un turn, nu un ţanc de stâncă, şi avea în vârf un dom ciudat, ţuguiat.
— Un oraş! spuse el.
Era acolo şi zidul de împrejmuire, iar turnurile care se zăreau erau turnurile de pază de pe zid. Rămase înmărmurit. Pesemne că era ceva cam de zece ori mai mare ca Baerlon. Poate de cincizeci de ori.
— Un oraş, încuviinţă şi Mat. Dar ce caută aici, în mijlocul pădurii?
— Şi fără niciun om, spuse Perrin, iar când ceilalţi se uitară spre el, le arătă zidul. Credeţi că oamenii ar lăsa corzile de viţă să crească aşa, peste tot? Ştiţi că plantele astea pot face orice perete să se sfărâme. Ia uitaţi-vă cum s-a prăbuşit.