Rand se uită într-acolo, şi imaginea îi rămase în minte, alături de impresiile de până atunci. Perrin avea dreptate. Sub aproape toate locurile în care zidul era mai scund se găsea câte o movilă acoperită de buruieni, alcătuită din pietrele căzute din zidul prăbuşit. Nu existau două turnuri de pază care să aibă aceeaşi înălţime.
— Oare ce oraş o fi fost ăsta? se întrebă Egwene. Şi ce i s-o fi întâmplat? Nu-mi aduc aminte nimic din harta lui tata.
— Se numea Aridhol, le explică Moiraine. În zilele războaielor troloce, a fost înfrăţit cu Manetheren.
Ea se uita ţintă la zidurile masive şi părea să nici nu fie conştientă de prezenţa celorlalţi, nici măcar a lui Nynaeve, care o sprijinea în şa, ţinându-i o mână pe braţ.
— Apoi, Aridhol a murit, iar locul acesta a primit alt nume.
— Ce nume? întrebă Mat.
— Pe aici, spuse Lan, care-l opri pe Mandarb în faţa a ceea ce fusese cândva o poartă îndeajuns de largă pentru cincizeci de călăreţi, care să mărşăluiască unul lângă altul. Acum rămăseseră numai turnurile străjilor, sfărâmate şi acoperite cu iederă; din poartă nu se mai vedea nimic. Pe aici este intrarea.
În depărtare se auziră sunetele ascuţite de corni. Lan se uita în direcţia din care venea, apoi privi spre soare, care coborâse deja la jumătatea drumului, înspre vârfurile copacilor de la apus.
— Au descoperit că urma e falsă. Haideţi, trebuie să ne găsim adăpost înainte de amurg.
— Ce nume? întrebă iarăşi Mat.
Moiraine îi răspunse în timp ce intrau călare în oraş.
— Shadar Logoth, spuse ea. Se numeşte Shadar Logoth.
19
Umbra care pândeşte
Pietrele sparte din pavaj trosneau sub copitele cailor, în timp ce Lan îi conducea în oraş. Totul era sfărâmat, din câte vedea Rand, şi părăsit, aşa cum spusese Perrin. Nu se mişca nici măcar vreo pasăre, iar din crăpăturile zidurilor şi din pavaj răsăriseră buruieni, mai ales din cele bătrâne. Casele cu acoperişul prăbuşit erau mai multe decât cele întregi. Zidurile prăvălite revărsau pe străzi grămezi de cărămizi şi pietre. Turnurile erau înclinate, abrupte şi neregulate, ca nişte beţe rupte la mijloc. Moviliţele de diferite forme, pe ale căror laturi creşteau câţiva copaci strâmbi, puteau fi rămăşiţele unor palate.
Şi totuşi, ceea ce rămăsese era suficient pentru a face ca lui Rand să-i se taie răsuflarea. Până şi cea mai mare clădire din Baerlon s-ar fi pierdut în umbra celor de aici. Palate de marmura albă, având în vârf domuri uriaşe, îi ieşeau înaintea ochilor oriunde privea. Fiecare clădire părea să aibă cel puţin un dom; unele aveau patru sau cinci, şi toate de altă formă. Alei lungi, mărginite de coloane, se întindeau pe sute de paşi, până la turnurile care păreau să ajungă la cer. La fiecare răscruce se vedea o fântână de bronz, sau spirala de alabastru a vreunui monument, sau o statuie pe piedestal. Chiar dacă fântânile secaseră, cele mai multe monumente se prăbuşiseră şi multe statui erau sparte, ceea ce rămăsese era atât de măreţ, încât nu putea decât să se minuneze.
„Şi eu care credeam că Baerlon e un oraş mare! Arde-m-ar focul, ce trebuie să se mai fi distrat Thom. Şi Moiraine, şi Lan.”
Era aşa de captivat de ceea ce vedea, încât rămase surprins atunci când Lan se opri, dintr-odată, în faţa unei clădiri de piatră albă, care fusese cândva de două ori cât Cerbul şi Leul. Nu exista niciun semn care să indice ce fusese acolo, pe când oraşul era viu şi strălucitor – putea să fi fost chiar şi un han. Din caturile de mai sus nu rămăsese decât o cochilie goală – prin ramele goale ale ferestrelor se vedea cerul de după amiază; lemnul şi sticla dispăruseră de multă vreme, dar catul de jos părea încă solid.
Moiraine, ţinându-se în continuare de şa, cercetă amănunţit clădirea înainte să încuviinţeze.
— Aici e bine.
Lan sări din şa şi o ridică pe femeia Aes Sedai în braţe.
— Duceţi caii înăuntru, porunci el. Găsiţi o încăpere mai în spate pe care s-o folosim ca grajd. Hai, mişcaţi-vă! Nu suntem pe pajiştea din satul vostru.
Şi dispăru înăuntru, cu femeia în braţe. Nynaeve coborî cu mişcări bruşte din şa şi se grăbi pe urmele lui, ţinându-şi strâns în mână punga cu ierburi şi leacuri. Egwene o urmă. Amândouă îşi lăsaseră caii în părăsire.
— Aduceţi caii înăuntru, mormăi Thom, morocănos, şi pufni în mustăţi, apoi se dădu jos din şa, cu mişcări încete şi ţepene, îşi puse mâinile în şolduri şi oftă prelung, apucând căpăstrul lui Aldieb. Ei? mai zise el, ridicând dintr-o sprânceană înspre Rand şi prietenii săi.
Cu toţii se grăbiră să descalece şi adunară şi ceilalţi cai. Arcada, din care nu mai rămăsese nimic care să arate că acolo fusese cândva o uşă, era îndeajuns de largă pentru ca animalele să poată trece, chiar şi două deodată.
Înăuntru era o încăpere uriaşă, care se întindea pe toată lăţimea clădirii, cu o podea murdară de piatră şi câteva tapiserii zdrenţuite întinse pe pereţi. Culoarea lor pălise, ajungând un soi de maroniu întunecat; păreau gata să se sfărâme la cea mai mica atingere. În rest, nu mai era nimic. Lan îi făcuse un culcuş lui Moiraine, în colţul cel mai apropiat, folosind mantia lui şi a ei. Plângându-se de praf, Nynaeve îngenunche lângă Aes Sedai, scotocind în punga cu leacuri pe care i-o ţinea Egwene.
— Nu mi-o fi plăcând ea prea mult, e adevărat, îi mărturisea Nynaeve Străjerului, când Rand pătrunse înăuntru, pe urmele lui Thom, ducându-i pe Bela şi pe Noruţ, dar eu sar în ajutorul tuturor celor care au nevoie, fie că-mi plac, fie că nu.
— Nu te-am învinovăţit de nimic, Meştereasă, ţi-am spus numai să ai grijă cu ierburile.
Ea îl privi cu coada ochiului.
— Adevărul e că ea are nevoie de ierburile mele, şi dumneata la fel.
Glasul ei fusese de la bun început răstit, iar acum se ascuţea cu fiecare vorbă.
— Adevărul e că nici ea nu poate face chiar totul, nici măcar cu ajutorul Puterii Supreme, şi că a făcut aproape tot ce a putut. Dacă mai încerca ceva, se prăbuşea. Şi adevărul e că sabia dumitale n-o mai poate ajuta acum, Stăpân al celor Şapte Turnuri, dar ierburile mele da.
Moiraine îşi puse o mână pe braţul lui Lan.
— Stai liniştit, Lan. Nu vrea să-mi facă rău. Numai că nu ştie.
Străjerul pufni dispreţuitor.
Nynaeve se opri din scotocit şi îl privi încruntată, dar i se adresă lui Moiraine.
— Multe lucruri nu ştiu. Despre ce vorbeşti?
— De pildă, răspunse Moiraine, află că lucrul de care am cu adevărat nevoie este un pic de odihnă. Şi mai e ceva – te cred pe cuvânt. Priceperea şi cunoştinţele dumitale vor fi mai folositoare decât am crezut. Acum, dacă ai avea ceva care să mă ajute să dorm vreun ceas, şi să nu mă trezesc ameţită…
— Un ceai slab de…
Rand nu mai auzi şi restul, căci se luă după Thom, care pătrunse într-o încăpere din spatele primei, la fel de mare şi chiar şi mai pustie. Aici era doar praf, care se aşternuse nestingherit, până să pătrundă ei. Pe podea nu se zăreau nici măcar urme de animale sau de păsări.
Rand începu să desfacă şeile de pe Bela şi Noruţ, Thom se ocupă de Aldieb şi de murgul său, iar Perrin, de calul pe care venise şi de Mandarb. Numai Mat nu făcea nimic; îşi lăsă frâiele să cadă în mijlocul încăperii. Mai erau acolo două arcade, în afară de cea prin care intraseră.
— O alee, anunţă Mat, după ce se uitase într-acolo. Dar cu toţii puteau să-şi dea seama, chiar şi din locul în care se aflau. Cea de-a doua arcadă era numai un dreptunghi întunecat, pe peretele din spate. Mat trecu încet pe dedesubtul ei şi se întoarse mult mai repede, scuturându-şi aprig pânzele vechi de păianjen care-i se prinseseră în păr.