— Acolo nu-i nimic, spuse el, aruncând încă o privire înspre alee.
— Vrei să-ţi vezi de cal sau nu? întrebă Perrin.
El, unul, terminase deja cu al său, iar acum ridica şaua de pe Mandarb. În mod ciudat, armăsarul cu ochi fioroşi nu era neastâmpărat, deşi îl privea intens.
— Să ştii că nimeni n-are de gând să facă şi treaba ta.
Mat aruncă o ultimă privire de a lungul aleii, apoi se întoarse, oftând, la calul său. Când Rand lăsă jos şaua Belei, observă că pe chipul celuilalt se aşternuse o expresie posomorâtă. Privirea lui părea pierdută undeva, în depărtare, şi se mişca foarte încet.
— Mat, ai păţit ceva? întreba Rand.
Mat ridica şaua de pe cal şi rămase în picioare, cu ea în mână.
— Mat? Mat!
Mat tresări, mai-mai să scape şaua pe jos.
— Ce-i? Of… căzusem pe gânduri.
— Pe gânduri? replică Perrin, care tocmai îi scotea căpăstrul lui Mandarb, pentru a-l priponi. Parcă adormiseşi.
Mat se încruntă.
— Mă gândeam la… la ce s-a întâmplat mai devreme. La vorbele alea. Eu…
Cu toţii, nu doar Rand, se întoarseră să-l privească, iar el se foi stânjenit.
— Ei, aţi auzit ce spunea Moiraine. Ca şi cum un mort vorbea prin gura mea. Nu-mi place.
Chipul său se înăspri, auzindu-l pe Perrin chicotind.
— Strigătul de luptă al lui Aemon, asta a spus – nu? Poate că eşti Aemon reînviat. Dacă e să mă iau după ce ne tot spuneai, cum că Emond’s Field ţi se pare un loc foarte plicticos, cred că ţi-ar plăcea să fii rege, şi un erou renăscut.
— Nu spune asta! interveni Thom, care răsuflă adânc; de acum, cu toţii se uitau la el. Asemenea cuvinte sunt primejdioase şi prosteşti. Morţii pot învia sau pot pune stăpânire pe un trup viu, iar asta nu e ceva de care să poţi vorbi cu uşurinţă. Răsuflând din nou, ca să se liniştească, continuă: Sângele străvechi, asta a spus. Sângele, nu vreun mort. Am auzit că asta se poate întâmpla, din când în când. Am auzit, deşi nu m-am gândit vreodată că… Erau rădăcinile tale, băiete. Ceea ce te uneşte cu tatăl şi bunicul tău, stirpea care merge îndărăt până la Manetheren, şi poate şi dincolo de asta. Ei, acum ştii că te tragi dintr-o familie străveche. Ar trebui s-o laşi baltă şi să fii mulţumit. Cei mai mulţi oameni nu ştiu mai multe decât că au avut şi ei un tată.
„Unii dintre noi nu pot fi siguri nici măcar cu atât, se gândi Rand, amar. Poate că Meştereasa avea dreptate. Pe Lumină, sper să fi avut.”
Mat încuviinţă, auzind cuvintele Menestrelului.
— Da, îmi închipui că-i aşa. Numai că, mă întreb… crezi că are de-a face cu ce ni s-a întâmplat nouă? Cu trolocii şi toate cele? Adică… ei, nu ştiu ce vreau să zic.
— Cred că ar trebui să uiţi de asta şi să te gândeşti că trebuie să scapi de aici nevătămat, răspunse Thom, scoţându-şi din mantie pipa cu muştiucul lung. Şi mai cred că eu, unul, o să mă duc să trag un fum.
Fluturând din pipă în direcţia lor, dispăru în încăperea din faţă.
— Suntem cu toţii la mijloc, nu doar unul, îi spuse Rand lui Mat.
Mat se înfioră şi scoase un hohot scurt de râs.
— Aşa-i. Ei, dacă tot vorbeşti de asta acum, că am terminat cu caii, ce-aţi zice să mergem să mai vedem câte ceva din oraşul ăsta? Un oraş adevărat, fără mulţimi de oameni care să-ţi dea coate şi să te înghiontească în coaste. Şi fără nimeni care să ne privească de sus. Mai avem un ceas, poate două, până la asfinţit.
— Nu cumva ai uitat de troloci? întrebă Perrin.
Mat scutură dispreţuitor din cap.
— Lan a spus că nu vor intra aici, după noi, ţi-aduci aminte? Ar trebui să asculţi cu mai mare atenţie ce se vorbeşte.
— Îmi amintesc, rosti Perrin. Şi chiar ascult. Oraşul ăsta – Aridhol, nu? – a fost înfrăţit cu Manetheren. Vezi? Ascult.
— Aridhol trebuie să fi fost cel mai mare oraş de pe timpul războaielor troloce, vorbi Rand, pentru ca lor să le fie încă teamă de el. Nu le-a fost teamă să intre în Ţinutul celor Două Râuri, iar Moiraine ne-a zis că Manetheren a fost – oare cum a spus? – un ghimpe înfipt în coasta Celui Întunecat.
Perrin ridică braţele.
— Nu mai vorbi despre Păstorul Nopţii, te rog.
— Ce ziceţi? râse Mat. Hai să mergem!
— Ar trebui s-o întrebăm pe Moiraine, propuse Perrin, iar Mat ridică braţele.
— S-o întrebam pe Moiraine? Crezi că ne-ar lăsa să ne îndepărtăm? Şi de Nynaeve ce părere ai? Sânge şi cenuşă, Perrin, de ce n-o întrebi şi pe jupâneasa Luhhan, dacă tot e pe-aşa?
Perrin încuviinţă, cam fără voia lui, iar Mat se întoarse, rânjind, către Rand.
— Tu ce zici? Un oraş adevărat… Cu palate, râse el viclean. Şi fără Mantiile Albe care să se holbeze la noi.
Rand îl privi urât, dar nu şovăi decât o clipă. Palatele erau ca desprinse din povestea vreunui Menestrel.
— Bine.
Mergând încet, ca să nu fie auziţi de dincolo, plecară pe alee, urmând-o din faţa clădirii până la o stradă de pe partea opusă. Mergeau repede, iar după ce se îndepărtaseră îndeajuns de mult de clădirea din piatră albă, Mat începu dintr-odată să danseze.
— Liberi! strigă el. Suntem liberi!
Încetini până ce ajunse să se învârtă în cerc, holbându-se la tot ce era împrejur, şi râzând în continuare. Umbrele după-amiezii se întindeau lungi şi zdrenţuite, iar soarele care cobora colora în auriu oraşul în ruină.
— Aţi visat vreodată că ar putea exista un loc ca ăsta? Ei?
Perrin râse şi el, dar Rand ridică stânjenit din umeri. Nu era ca oraşul din primul său vis, şi totuşi…
— Dacă e să vedem ceva, spuse el, mai bine mergem mai departe. În curând va fi întuneric.
Mat părea să vrea să vadă totul, şi-i trase pe ceilalţi după el cu mult entuziasm. Se căţărară pe fântâni prăfuite, ale căror bazine erau îndeajuns de mari pentru a-i cuprinde pe toţi oamenii din Emond’s Field, şi se preumblară prin clădiri alese la întâmplare, dar numai prin cele mai mari pe care le puteau găsi. Pe unele le înţeleseră, pe altele nu. Un palat era, limpede, un palat, dar ce era uriaşa clădire rotundă, cu o cupolă mare ca un deal pe dinafară şi cu o singura încăpere monstruoasă pe dinăuntru? Dar locul înconjurat de ziduri, deschis spre cer şi îndeajuns de mare pentru a adăposti tot satul lor, înconjurat de şiruri întregi de bănci de piatră?
Mat deveni nerăbdător când văzu că nu găsesc decât praf, pietre sau tapiserii decolorate care se rupeau la cea mai mică atingere. La un moment dat, dădură peste nişte scaune de lemn, adunate lângă un zid, dar toate se făcură praf când Perrin încercă să ridice unul.
Palatele, cu încăperile lor uriaşe şi goale, dintre care unele ar fi putut cuprinde tot hanul Izvorul de Vin – ba să mai rămână şi ceva loc, în toate direcţiile –, îl duseră pe Rand cu gândul numai la oamenii care locuiseră acolo. Îi trecu prin minte că toţi cei din Ţinutul celor Două Râuri ar fi putut sta acolo, sub cupola cea rotundă, cât despre locul cu băncile de piatră… Aproape că-şi putea închipui că-i vede pe oamenii ascunşi în umbră, care îi priveau dezaprobator pe cei trei intruşi care le tulburau liniştea.
Până la urma obosi şi Mat, oricât ar fi fost de măreţe clădirile, şi-şi aminti că în noaptea de dinainte nu dormise decât un ceas. Cu toţii începură să-şi amintească de asta. Căscând, se aşezară pe treptele unei clădiri înalte, în faţa căreia se aflau mai multe şiruri de coloane mari, de piatră, şi începură să se certe ce să facă mai departe.