— Să ne întoarcem, propuse Rand, şi să dormim un pic. Îşi duse mâna la gură, iar după ce reuşi să continue, adăugă: Să dorm, asta vreau.
— De dormit, poţi dormi oricând, spuse Mat hotărât. Uită-te unde suntem. Un oraş în ruină. Comori.
— Comori? mormăi şi Perrin, trosnind din fălci. Pe aici nu e nici o comoară. Nu e decât praf.
Rand îşi duse palma la frunte şi privi soarele, ca o minge roşie care stătea spânzurată pe lângă acoperişuri.
— Se face târziu, Mat. În curând va fi întuneric.
— Ar putea să fie comori, o ţinu una şi bună Mat. Oricum, vreau să mă sui într-unul din turnuri. Uitaţi-vă la cel de acolo. E întreg. Pun pariu că de acolo de sus se vede împrejur, cale de mai multe mile. Ce ziceţi?
— Turnurile sunt primejdioase, se auzi o voce de bărbat din spatele lor. Rand sări în picioare şi se răsuci, cu mâna încleştată pe plăselele sabiei, iar ceilalţi reacţionară la fel de repede. Văzură un bărbat care stătea printre umbrele dintre coloanele de la capătul treptelor. El făcu un pas mic în faţă, ridică braţul pentru a-şi proteja ochii şi apoi se trase la loc.
— Iertaţi-mă, vorbi el liniştit. Am stat prea multă vreme înăuntru, în întuneric. Ochii mei încă nu s-au obişnuit cu lumina.
— Cine sunteţi?
Lui Rand i se păru că bărbatul avea un accent ciudat, chiar şi după experienţa din Baerlon. Pronunţa unele cuvinte atât de straniu, încât Rand de-abia îl putea înţelege.
— Ce faceţi aici? Credeam că oraşul este pustiu.
— Mă cheamă Mordeth, răspunse bărbatul şi se opri, de parcă se aştepta ca numele să-i fie recunoscut; după ce niciunul dintre băieţi nu dădu niciun semn de recunoaştere, mormăi ceva cu glas scăzut şi continuă: V-aş putea întreba şi eu acelaşi lucru. În Aridhol n-a mai fost nimeni de multă vreme. De foarte, foarte multa vreme. N-aş fi crezut să dau peste trei tineri hoinărind pe străzile de aici.
— Mergem înspre Caemlyn, spuse Rand, şi ne-am oprit să ne adăpostim în noaptea asta.
— Caemlyn, spuse încet Mordeth, rotunjind cuvântul, apoi clătină din cap. Să vă adăpostiţi, da? Atunci, poate veniţi împreună cu mine.
— Tot nu ne-aţi spus ce faceţi aici, spuse Perrin.
— Păi, sunt căutător de comori, fireşte.
— Aţi găsit ceva? întreba Mat, cu sufletul la gură.
Lui Rand i se păru că Mordeth zâmbea, dar din pricina umbrelor nu putea fi sigur.
— Da, răspunse bărbatul. Mai mult decât m-am aşteptat. Mult mai mult. Mai mult decât pot duce. Nu m-am aşteptat niciodată să găsesc trei tineri puternici şi sănătoşi. Dacă mă ajutaţi să duc ce pot în locul în care mi-am lăsat caii, vă puteţi împărţi ceea ce rămâne. Cât puteţi duce. Oricum, tot ce rămâne o să dispară, din pricina vânătorilor de comori, până să mă pot întoarce aici să iau şi restul.
— V-am spus că trebuie să fie comori într-un loc ca ăsta, exclamă Mat, apoi o zbughi în sus pe scări. O să vă ajutăm, desigur. Numai să ne arătaţi drumul.
El şi Mordeth se cufundară mai adânc în umbrele dintre coloane. Rand îl privi pe Perrin.
— Nu-l putem lăsa singur.
Perrin se uită la soarele care apunea şi încuviinţă. Urcară treptele cu grijă, în timp ce Perrin îşi pregătea securea de la cingătoare, iar Rand avea mâna încleştată pe mânerul sabiei. Dar Mat şi Mordeth îi aşteptau printre coloane, Mordeth cu braţele încrucişate pe piept, iar Mat privind nerăbdător înăuntru.
— Haideţi, îi chemă Mordeth. O să vă arăt comoara.
Se strecură înăuntru, iar Mat îl urmă. Ceilalţi nu avură de ales şi se luară după el. Încăperea dinăuntru era întunecată, dar, aproape imediat, Mordeth o luă în lateral şi coborî pe o scară îngustă şi răsucită, din ce în ce mai întunecoasă, până ce ajunseră să-şi caute drumul într-o beznă deplină. Rand pipăia cu o mâna zidul, fără să ştie sigur dacă mai urma sau nu o treaptă, până ce nu dădea cu piciorul de ea. Până şi Mat începu să se îngrijoreze, după cum îi suna vocea atunci când zise:
— Aici, jos, e tare de întuneric.
— Da, da, mormăi Mordeth, care nu părea deranjat din pricina asta. Jos sunt lumini. Haideţi.
Într-adevăr, scara răsucită ajunse brusc într-un coridor slab luminat cu ajutorul câtorva torţe fumegânde, înfipte ici şi colo, în suporturile de fier de pe pereţi. Flăcările tremurătoare şi umbrele îi îngăduiră lui Rand să-l privească pe Mordeth pentru prima dată; acesta se grăbi pe coridor, fără să se oprească nici o clipă şi făcându-le semn să-l urmeze.
Era ceva ciudat cu el, se gândea Rand, dar nu-şi putea da seama ce anume. Mordeth era un bărbat îngrijit şi cam gras, cu pleoapele căzute, de parcă se ascundea după ceva şi trăgea cu ochiul. Era scund şi complet chel, dar păşea de parcă era mai înalt decât oricare dintre ei. Şi era îmbrăcat cu nişte haine care, şi acestea, erau complet noi şi străine în ochii lui Rand. Avea pantaloni negri şi strâmţi, şi încălţări roşii, moi, cu carâmbi răsfrânţi în jurul gleznelor, un surtuc lung şi roşu, împodobit cu broderii groase de aur, şi o cămaşă albă ca laptele, cu mâneci largi, care îi ajungeau aproape până la genunchi. Nu erau nici pe departe nişte veştminte cu care să te îmbraci pentru a umbla printr-un oraş în ruină, în căutare de comori. Dar nu asta îl făcea să arate ciudat.
Apoi, coridorul se termină într-o încăpere cu pereţi de piatră, iar Rand uită de toate ciudăţeniile pe care le-ar fi putut avea Mordeth. Scoase un sunet înăbuşit, iar ceilalţi îi ţinură isonul. Şi aici, lumina venea numai de la câteva torţe care afumau tavanul şi făceau ca fiecare obiect să lase umbre în mai multe direcţii, dar ea se reflecta de o mie de ori în pietrele preţioase şi în aurul îngrămădit pe podea, grămezi întregi de monede şi de bijuterii, pocale, platouri şi tăvi, săbii şi pumnale poleite şi încrustate cu diamante, toate îngrămădite neglijent în mormane care le ajungeau până la brâu.
Scoţând un strigăt, Mat făcu câţiva paşi înainte şi căzu în genunchi în faţa unei grămezi.
— Saci, şopti el cu răsuflarea tăiată, pipăind aurul. O să avem nevoie de saci ca să cărăm toate astea.
— Nu putem lua totul, remarcă Rand, şi privi neajutorat în jurul său; tot aurul adus de neguţători în Emond’s Field într-un an de zile nu ar fi făcut nici a mia parte dintr-una din acele grămezi. Cel puţin, nu acum. E aproape întuneric.
Perrin scoase de undeva o secure, aruncând nepăsător pe jos lanţurile de aur care se încurcaseră în jurul ei. Pe mânerul negru şi strălucitor sclipeau pietre preţioase, iar cele două lame erau acoperite cu incrustaţii delicate de aur.
— Atunci, o s-o facem mâine, hotărî el, cântărind securea în palmă şi rânjind. Moiraine şi Lan o să înţeleagă, dacă le arătăm asta.
— Nu sunteţi singuri? întrebă Mordeth; îi lăsase să i-o ia înainte, în camera comorii, dar acum îi urmă. Cine mai e cu voi?
Cu mâinile vârâte până la coate în monede, Mat îi răspunse, fără să se gândească:
— Moiraine şi Lan. Şi mai sunt şi Nynaeve, Egwene şi Thom – Menestrelul. Mergem în Tar Valon.
Rand îngheţă. Apoi, văzând că Mordeth nu mai spune nimic, se uită la el.
Chipul bărbatului era schimonosit de mânie şi de teamă. Buzele i se subţiaseră, lăsând să-i se vadă dinţii.
— Tar Valon! strigă el, scuturându-şi pumnii încleştaţi. Tar Valon! Adineauri spuneaţi că mergeţi în… cum îi spune… în Caemlyn! M-aţi minţit!
— Dacă mai sunteţi dornic, încercă Perrin să-l liniştească, venim mâine să vă ajutăm.
Cu mare grijă, puse securea la loc, în grămada de pocale încrustate cu diamante şi alte bijuterii.