— Numai dacă vreţi.
— Nu. Adică… răspunse Mordeth, gâfâind de parcă nu se putea hotărî. Luaţi ce vreţi. În afară de… de…
Dintr-odată, Rand îşi dădu seama de lucrul care-l nedumerise, cu privire la străin. Torţele răspândite pe ici şi colo în coridor îi înconjuraseră pe fiecare dintre ei cu un cerc de umbre, la fel şi cele din sala comorii. Numai că… Era aşa de uluit, încât o spuse cu glas tare:
— Nu lăsaţi umbră.
Mat scăpă din mână un pocal, care căzu cu zgomot pe pământ. Mordeth încuviinţă şi, pentru prima dată, pleoapele sale cărnoase se ridicară complet. Chipul său buhăit păru brusc descărnat şi lacom.
— Aşadar, grăi el, îndreptându-se şi părând parcă mai înalt, s-a hotărât.
Şi atunci, totul deveni limpede. Mordeth se umflă ca un balon, trupul i se schimonosi, capul îi ajunse în tavan, umerii se frecară de pereţi; umplea tot capătul încăperii, tăindu-le orice cale de scăpare. Cu obrajii supţi, cu dinţii rânjiţi ca o fiară, se întinse spre ei, cu mâinile îndeajuns de mari pentru a smulge capul unui om.
Rand ţipă şi făcu un salt în spate. Picioarele i se încurcară într-un lanţ de aur şi căzu grămadă la podea, rămânând fără suflare. Chinuindu-se să tragă aer în piept, îşi căuta sabia, luptându-se cu mantia care se răsucise împrejurul plăselelor. Încăperea răsuna de ţipetele prietenilor săi şi de zgomotul scos de platourile şi pocalele de aur care cădeau pe jos. Dintr-odată, Rand auzi un strigăt tremurător, care-l făcu să îngheţe de groază.
Aproape suspinând, reuşi în cele din urmă să tragă aer în piept, tocmai când îşi scoase şi sabia din teacă. Se ridică cu băgare de seamă în picioare, întrebându-se care dintre ceilalţi scosese strigătul de mai înainte. Perrin se uită la el, cu ochii mari, din celălalt capăt al încăperii, stând ghemuit şi ţinându-şi securea, de parcă se pregătea să taie un copac. Îl zări şi pe Mat, care trăgea cu ochiul pe după un morman de comori, cu mâna încleştată pe mânerul unui pumnal pe care-l înşfăcase de acolo.
În colţul cel mai întunecat şi plin de umbre se mişcă dintr-odată ceva, care-i făcu pe toţi trei să tresară. Era Mordeth, cu genunchii sprijiniţi de piept, ghemuit cât mai departe de ei, aproape una cu peretele.
— Ne-a păcălit, gâfâi Mat. Avea de gând să ne înşele.
Mordeth îşi dădu capul pe spate şi scoase un vaiet care făcu pereţii să se cutremure, umplând podeaua de praf.
— Sunteţi morţi cu toţii! strigă el. Morţi, cu toţii!
Apoi ţâşni în picioare şi o luă la fugă de-a curmezişul încăperii.
Rând rămase mut uimire, şi aproape că-şi scăpă şi sabia din mână. Pe măsură ce Mordeth înainta, se făcea tot mai subţire şi mai mic, ca o trâmbă de fum. Când ajunse cât un deget, dădu de o crăpătură din peretele de piatră şi dispăru în ea. Ecoul ultimului său strigăt se mai auzi o clipă, după ce el dispăru, apoi se stinse cu totul.
— Sunteţi morţi cu toţii!
— Haideţi să ieşim de aici, murmură Perrin cu voce slabă, încleştându-şi mâna pe mânerul securii şi parcă încercând să se uite în toate direcţiile în acelaşi timp; aurul şi bijuteriile se împrăştiară la picioarele sale, nebăgate în seamă.
— Dar comoara, protestă Mat. Doar n-o s-o lăsăm aici.
— Nu vreau nimic din averile lui, se răsti Perrin, continuând să se răsucească încoace şi încolo, apoi ridică glasul şi strigă la pereţi: Comoara îţi aparţine, auzi? Nu luăm nimic cu noi!
Rand îl privi mânios pe Mat.
— Vrei să vină pe urmele noastre? Sau ai de gând să rămâi aici ca să-ţi umpli buzunarele, până ce se întoarce cu încă zece ca el?
Mat făcu un gest către tot aurul şi bijuteriile, dar, până să apuce să spună ceva, Rand îl apucă de un braţ şi Perrin de celălalt. Îl scoaseră din încăpere pe sus, în timp ce Mat se zbătea şi striga după comoară.
Înainte să apuce să facă mai mult de zece paşi pe coridor, lumina, deja slabă, din urma lor începu să scadă şi mai mult. Torţele din sala comorii se stingeau. Mat încetă să mai ţipe şi toţi trei iuţiră paşii. Prima torţă din afara încăperii pâlpâi şi se stinse, apoi următoarea. Până să ajungă la scara cea răsucită, nici nu mai era nevoie să-l târască pe Mat. Fugeau cu toţii, cu întunericul pe urmele lor. Nici măcar bezna scării nu-i făcu să şovăie decât o clipă, apoi se năpustiră în sus pe trepte, strigând cât îi ţineau puterile, încercând să-i sperie pe cei care ar fi putut fi acolo, aşteptându-i, şi ca să nu uite cumva că erau încă vii.
Ajunseră în sala de deasupra, alunecând şi căzând pe marmura prăfuită, trecură în grabă printre coloane şi se prăbuşiră pe treptele de afară, rostogolindu-se grămadă în strada, plini de vânătăi.
Rand se ridică şi luă sabia lui Tam de pe jos, privind nesigur în jur. Deasupra acoperişurilor se mai vedea încă mai puţin de jumătate din discul soarelui. Umbrele se întindeau ca nişte braţe întunecate, pe care lumina slabă care mai rămăsese le făcea să pară încă şi mai negre, umplând aproape toată strada. Se înfioră. Umbrele aduceau cu Mordeth, care se întindea spre ei.
— Măcar am ieşit, gâfâi Mat, ridicându-se de pe jos şi scuturându-se de praf, încercând zadarnic să pară liniştit. Şi măcar…
— Oare chiar am scăpat? se întrebă Perrin.
De data aceasta, Rand îşi dădu sigur seama că nu mai era vorba de imaginaţia lui. Simţi înţepături la ceafă. Ceva îi privea din întunericul dintre coloane. Se răsuci pe călcâie, privind fix clădirea de dincolo de stradă. Şi de acolo simţea priviri aţintite asupra lui. Îşi încleştă mâna pe plăselele sabiei, deşi se întreba la ce i-ar folosi. Ochii urmăritorilor păreau să fie peste tot. Ceilalţi aruncau priviri îngrijorate în jur; îşi dădu seama că şi ei aveau aceeaşi senzaţie.
— Rămânem pe mijlocul străzii, le spuse el cu voce răguşită.
Privirile li se întâlniră; ceilalţi doi păreau la fel de speriaţi pe cât se simţea şi el. Înghiţi în sec, cu greutate.
— Rămânem pe mijlocul străzii, ne ţinem cât mai departe de umbre şi mergem repede.
— Foarte repede, încuviinţă pe dată Mat.
Fiinţele care-i priveau se ţinură după ei. Sau poate că erau o mulţime de asemenea făpturi, o mulţime de ochi care îi priveau ţintă, din interiorul tuturor clădirilor. Oricât s-ar fi străduit, Rand nu zărea nici o mişcare, dar simţea privirile pofticioase şi flămânde. Nici nu ştia cum ar fi fost mai rău – să fie mii de ochi, sau doar câţiva, care se ţineau după ei.
În colţurile în care încă mai ajungea lumina soarelui încetiniră pasul, doar puţin, privind cu ochii mijiţi în întunericul care părea să se întindă mereu în faţa lor. Niciunul dintre ei nu era prea dornic să pătrundă din nou printre umbre. Nu erau convinşi că nu se afla cumva cineva acolo, aşteptându-i. Nerăbdarea urmăritorilor se făcea simţită peste tot pe unde umbrele se întindeau peste stradă, tăindu-le calea. Străbătură acele locuri în fugă, strigând. Lui Rand i se păru că aude hohote răguşite de râs.
În cele din urmă, tocmai când soarele începuse să apună, ajunseră în apropierea clădirii din piatră albă de unde plecaseră mai înainte; li se părea că trecuse o veşnicie de atunci. Dintr-odată, privirile care-i urmăreau dispărură, cât ai clipi din ochi. Un singur pas, şi se treziră singuri. fără vreo vorbă, Rand iuţi pasul, urmat de prietenii săi, apoi o luară de a dreptul la fugă şi nu se opriră decât după ce ajunseseră înăuntru; se prăbuşiră pe podea, gâfâind.
În mijlocul podelei de piatră ardea un foc mic; fumul dispărea printr-o gaură din tavan, într-un chip care-i amintea lui Rand de Mordeth, făcându-l să se simtă nelalocul lui. Erau cu toţii acolo în afară de Lan, adunaţi în jurul focului. Fiecare reacţiona altfel. Egwene, care tocmai îşi încălzea mâinile la foc, tresări văzându-i pe cei trei care năvăliră înăuntru şi-şi duse mâinile la piept. Văzând cine era, scoase un oftat de uşurare, în ciuda faptului că încercă să le arunce o privire foarte severă. Thom nu făcu altceva decât să mormăie câteva cuvinte, cu pipa în gură, din care Rand nu auzi decât „nătângi”; apoi, Menestrelul se apucă din nou să aţâţe focul, cu un băţ.