— Capete de câlţi ce sunteţi! se răsti Meştereasa, zbârlindu-se la ei din cap până în picioare, cu ochii sclipitori şi obrajii roşii ca focul. În numele Luminii, de ce aţi plecat aşa? Aţi păţit ceva? N-aveţi pic de minte? Lan tocmai vă caută, şi dacă nu va arde vreo două când se întoarce, să ştiţi că aţi scăpat uşor.
Pe chipul femeii Aes Sedai nu se vedea nici o umbra de nelinişte; singurul semn era că-şi ţinuse rochia încleştată în pumnii pe care nu-i desfăcuse decât la vederea lor. Pesemne că leacurile lui Nynaeve îi fuseseră de ajutor, căci era în picioare.
— N-ar fi trebuit să faceţi asta, spuse ea cu un glas limpede şi liniştit, ca apa unui lac. O să vorbim noi mai târziu. Acolo s-a întâmplat ceva, altfel nu aţi fi căzut aşa, unul peste altul. Povestiţi-mi.
— Spuneai că nu-i nici o primejdie, se plânse Mat, ridicându-se cu greutate în picioare. Spuneai că Aridhol a fost înfrăţit cu Manetheren şi că trolocii nu pot intra în oraş şi…
Moiraine făcu un pas înainte atât de brusc, încât Mat rămase cu gura deschisă, iar Rand şi Perrin nici nu mai apucară să se ridice, ci îngheţară aşa cum erau, în genunchi.
— Troloci? Aţi văzut troloci pe undeva prin oraş?
Rand înghiţi în sec.
— Nu troloci, şopti el, apoi toţi trei începură să vorbească plini de însufleţire, în acelaşi timp.
Fiecare începu de altundeva. Mat pomeni mai întâi de comoară, de parcă ar fi găsit-o de unul singur, Perrin începu să explice de ce plecaseră fără să anunţe, iar Rand sări direct la ce i se părea important, întâlnirea cu străinul dintre coloane. Dar erau atât de furioşi, încât niciunul nu povestea întâmplările în ordinea adevărată; cum le venea ceva în minte, îl pomeneau fără să se gândească la ce fusese mai înainte sau ce venise după aceea. Nu le păsa cine ce povesteşte. Şi urmăritorii. Cu toţii pomeniră de urmăritori, încurcându-se în cuvinte.
Deşi din vorbele lor nu se înţelegea mai nimic, erau vădit înspăimântaţi. Egwene începu să arunce priviri îngrijorate către ferestrele goale care dădeau spre stradă. Afară se făcuse aproape noapte; focul părea foarte mic şi firav. Thom îşi scoase pipa din gură şi ascultă cu capul aplecat, încruntându-se. Privirea lui Moiraine trăda o uşoară îngrijorare. Până ce…
Dintr-odată, femeia scoase un şuierat şi îl apucă pe Rand de braţ, strângându-l cu putere.
— Mordeth! Sunteţi siguri că aşa se numea? Gândiţi-vă bine, cu toţii. Mordeth?
— Da, murmurară cu toţii într-un glas, luaţi pe nepregătite de tulburarea din glasul ei.
— V-a atins? îi întrebă ea. V-a dat ceva sau aţi făcut ceva pentru el? Trebuie să ştiu!
— Nu, spuse Rand. Niciunul dintre noi. Nimic din ce ai spus.
Perrin încuviinţă şi el şi adăugă:
— Numai că a încercat să ne omoare. Nu-i destul? S-a umflat până ce a umplut jumătate din încăpere, a strigat la noi că suntem morţi cu toţii şi a dispărut. Ca o pală de fum, încheie el, ridicându-şi braţul ca să le arate.
Egwene scoase un ţipăt înăbuşit.
Mat se foi şi spuse îmbufnat:
— Ne-ai zis că suntem în siguranţă. Că trolocii nu intră aici. Ce era să credem?
— S-ar zice că nici nu v-aţi gândit deloc la ce făceaţi, răspunse Moiraine, părând din nou calmă. Unui om cu mintea întreagă i-ar fi trecut prin cap să se ferească de un loc în care trolocilor le e frică să pătrundă.
— Mat a făcut-o, vorbi Nynaeve cu multă siguranţă în glas. Mereu îi trece prin cap câte o şotie, iar ceilalţi îşi pierd şi ultima urmă de minte când sunt prin preajma lui.
Moiraine făcu un gest scurt, de încuviinţare, fără să-şi ia ochii de la Rand şi de la prietenii lui.
— Cândva, pe la sfârşitul Războaielor Troloce, o armată şi-a făcut tabăra aici, între aceste ruine – troloci, Iscoade ale Celui Întunecat, Myrddraali, Stăpânii Spaimei, mii şi mii. Văzând că nu mai ies la iveală, au fost trimişi cercetaşi pe urmele lor.
Aceştia au găsit arme, bucăţi de armuri şi sânge peste tot. Şi nişte mesaje scrijelite pe pereţi, în limba trolocă, prin care ei îi cereau Celui Întunecat să-i ajute în ceasul de pe urmă. Dar oamenii care au venit după aceea nu au mai găsit nici o urmă de sânge sau de cuvinte. Fuseseră toate curăţate. Jumate-Oamenii şi trolocii încă îşi mai aduc aminte, şi de asta nu intră aici.
— Şi tocmai aici ne-aţi adus să ne ascundem? întrebă Rand, nevenindu-i să creadă. Am fi mai în siguranţă afară, încercând să scăpăm cu fuga.
— Dacă n-aţi fi plecat aşa, rosti răbdătoare Moiraine, aţi şti că am luat măsuri pentru ca această clădire să fie apărată. Un Myrddraal nici nu le-ar observa, căci sunt menite să oprească un alt soi de rău, dar făpturile care se afla în Shadar Logoth nu pot pătrunde aici şi nici măcar nu se pot apropia. Dimineaţă vom putea pleca în siguranţă; aceste făpturi nu suportă lumina soarelui. Se vor ascunde în adâncurile pământului.
— Shadar Logoth? murmură şovăielnic Egwene. Parcă spuneai că oraşul se numeşte Aridhol.
— Cândva, se numea Aridhol, răspunse Moiraine, şi era unul dintre cele zece Neamuri care au întemeiat Cel de al Doilea Legământ, neamuri care s-au ridicat împotriva Celui Întunecat, încă din primele zile după Frângerea Lumii. În vremea în care Thorin al Toren al Ban era rege în Manetheren, regele din Aridhol era Balwen Mayel, Balwen Braţ de fier. Pe când totul ameninţa să se cufunde în bezna disperării, în timpul Războaielor Troloce, şi victoria Părintelui Minciunii părea asigurată, la curtea lui Balwen a sosit un bărbat pe nume Mordeth.
— E chiar el? exclamă Rand, iar Mat spuse:
— Nu se poate!
Privirea pe care le-o aruncă Moiraine îi reduse la tăcere, în încăpere se lăsă din nou liniştea; nu se mai auzea decât glasul femeii Aes Sedai.
— Nu trecuse mult de la sosirea lui Mordeth, şi el dobândise deja încrederea lui Balwen. În scurtă vreme, era cel mai puternic, după rege. Mordeth i-a otrăvit minţile lui Balwen, iar Aridhol a început să se preschimbe. S-a închis în sine, iar oamenii săi au devenit mai cruzi. Se spune că unii preferau să-i vadă sosind pe troloci, decât pe bărbaţii din Aridhol. Numai victoria Luminii contează. Acesta a fost strigătul de luptă pe care Mordeth l-a ales pentru ei, iar bărbaţii din Aridhol strigau aceste vorbe, deşi prin faptele lor păşeau departe de calea Luminii. Povestea e prea lungă pentru a v-o spune pe toată, prea tristă şi nici măcar în Tar Valon nu este cunoscută în totalitate. Cum fiul lui Thorin, Caar, a sosit aici ca să câştige din nou oraşul de partea naţiunilor înfrăţite prin Legământul celor zece Neamuri, iar Balwen l-a primit aşezat pe tron, o făptură împuţinată şi cu ochii sclipind din pricina nebuniei, şi a râs, în timp ce Mordeth zâmbea alături de el, şi a poruncit ca solii, în frunte cu Caar, să fie omorâţi ca fiind Iscoade ale Celui Întunecat. Cum Prinţul Caar a ajuns să fie numit Caar Ciungul. Cum a scăpat el din temniţele din Aridhol şi a fugit, de unul singur, la Hotare, urmărit de asasinii blestemaţi trimişi de Mordeth. Cum s-a întâlnit acolo cu Rhea, care nu l-a cunoscut, şi cum a luat-o de soţie, şi astfel în Pânză a apărut un fir care a dus la momentul în care el a murit de mâna ei, iar ea şi-a luat viaţa în faţa mormântului, şi Aleth-Loriel a căzut. Cum armatele din Manetheren au venit să-l răzbune pe Caar şi au găsit porţile din Aridhol prăbuşite la pământ, iar înăuntru nici o făptură vie, ci ceva mai rău ca moartea. În Aridhol nu pătrunsese niciun duşman, în afară de el însuşi. Bănuielile şi ura aduseseră la lumină o făptură care se hrănea cu ceea ce-i dăduse naştere, ceva ascuns chiar la temelia pe care se înălţa oraşul. Mashadar e încă aici, şi aşteaptă, flămând. Oamenii nici nu mai pomenesc de Aridhol, ci îl numesc Shadar Logoth, Locul-în-Care-Umbra-Aşteaptă sau, cu mai puţine cuvinte, Umbra-Care-Aşteaptă. Numai Mordeth a scăpat de Mashadar, dar a fost prins de acesta şi a rămas, la rândul său, prizonier între aceste ziduri, de-a lungul veacurilor. Şi alţii l-au văzut. Pe unii i-a subjugat prin daruri care le-au sucit minţile şi le-au murdărit sufletul cu o pată care s-a micşorat şi apoi s-a întins, până ce a pus stăpânire pe ei sau i-a omorât. Dacă reuşeşte vreodată să convingă pe cineva să-l însoţească până la ziduri, până la hotarele puterii lui Mashadar, îi va fura sufletul şi se va hrăni cu el. Atunci, Mordeth va pleca, închis în trupul celui atins de o soartă mai rea decât moartea, pentru a-şi răspândi iarăşi relele în toată lumea.