— Luaţi-vă caii, le porunci Moiraine. Încă n-am trecut dincolo.
20
Praf în bătaia vântului
Când plecară din clădirea de piatră albă, pe caii lor care se foiau nervoşi, vântul îngheţat începu să bată în rafale, gemând şi învârtejindu-se în jurul acoperişurilor, făcându-le mantiile să fluture ca nişte flamuri şi împingând norii subţiri peste discul aproape ascuns al lunii. După ce le poruncise în şoaptă să nu se îndepărteze, Lan o apucă în josul străzii, deschizând drumul. Caii se foiau şi smuceau frâiele, dornici să scape din locul acela.
Rand privi îngrijorat clădirile pe lângă care treceau, care se desenau ameninţător pe cerul nopţii, cu ferestrele lor goale ca orbitele unui cadavru. Printre ele, păreau să se mişte umbre. Din când în când se auzeau zgomote – era vântul care făcea pietrele să se prăbuşească. „Măcar au dispărut ochii.” Dar uşurarea lui nu ţinu mult. „Şi de ce au dispărut?”
Thom şi cei din Emond’s Field erau foarte aproape de el şi foarte grijulii să nu se îndepărteze nici cu un pas. Egwene avea umerii plecaţi, de parcă încerca să facă în aşa fel încât copitele Belei să nu mai răsune pe pavaj. Rand nu voia nici măcar să respire. Orice zgomot putea atrage atenţia.
Brusc, descoperi că între ei şi cei din faţă, Străjerul şi femeia Aes Sedai, rămăsese un spaţiu liber. Cei doi erau la vreo treizeci de paşi mai înainte, şi de-abia li se mai vedeau siluetele.
— Rămânem în urmă! murmură el, şi-l îmboldi pe Noruţ să grăbească pasul.
O pală subţire de ceaţă, colorată în argintiu şi cenuşiu, plutea jos, pe stradă, în faţa lui.
— Opriţi! se auzi strigatul înăbuşit al lui Moiraine, ascuţit şi poruncitor, rostit astfel încât să nu răzbată prea departe.
Nesigur pe el, Rand se opri imediat. De acum, vălul de ceaţă se întinsese de-a curmezişul străzii, îngroşându-se încet, ca şi cum s-ar fi revărsat din ce în ce mai multă din clădirile aflate de-o parte şi de alta. Ajunsese la fel de groasă ca braţul unui bărbat. Noruţ necheză şi încercă să se tragă înapoi, tocmai când Egwene, Thom şi ceilalţi îl ajunseră din urmă. Şi caii lor îşi dădură capetele pe spate, ferindu-se să se apropie prea mult de peticul de ceaţă.
Lan şi Moiraine veniră încet spre ceaţa care se îngroşase cam cât un picior, şi se opriră de cealaltă parte, nu foarte aproape. Femeia Aes Sedai cercetă vălul de ceaţă care-i despărţea. Rand ridică din umeri, simţind un fior de spaimă care-i se înfipsese dintr-odată între omoplaţi. Ceaţa era scăldată într-o lumină slabă, care devenea însă mai strălucitoare pe măsură ce braţul tulbure se îngroşa. Totuşi, nu ajunsese încă nici măcar cât lumina lunii. Caii se foiau stingheriţi, chiar şi Aldieb şi Mandarb.
— Ce-i asta? întrebă Nynaeve.
— E forţa malefică din Shadar Logoth, răspunse Moiraine. Mashadar. Nu vede, nu gândeşte şi se mişcă prin oraş fără ţintă, ca o râmă care se târăşte pe pământ. Dacă te atinge, mori.
Rand şi ceilalţi îşi lăsară caii să se tragă iute înapoi, dar nu prea departe. Oricât şi-ar fi dorit Rand să scape de Aes Sedai, lângă ea era la fel de în siguranţă ca acasă, dacă se gândea la ce se afla împrejur.
— Şi atunci, cum ajungem la voi? întrebă Egwene. Poţi să omori făptura… să ne croieşti drum?
Moiraine scoase un hohot de râs, scurt şi amar.
— Fetiţo, Mashadar e uriaş, la fel de mare ca însuşi Shadar Logoth. Nici întregul Turn Alb nu-l poate ucide. Ca să-l vatăm îndeajuns încât să puteţi trece mi-ar trebui atât de multă Putere încât i-aş atrage aici pe toţi Jumate-Oamenii ca şi cum aş suna dintr-o goarnă. Iar Mashadar s-ar repezi să vindece răul pe care-i l-aş face şi, poate, să ne prindă în plasa lui.
Rand schimbă o privire cu Egwene, apoi repetă întrebarea. Moiraine oftă şi răspunse:
— Nu-mi place, dar nu avem de ales. Făptura asta nu poate fi peste tot, sub cerul liber. Pesemne că mai există şi alte căi. Vedeţi steaua aceea?
Şi se răsuci în şa, pentru a le arăta o stea roşie, undeva jos pe cer, către răsărit.
— Mergeţi mereu către ea, şi vă va duce la râu. Orice s-ar întâmpla, nu vă opriţi. Mergeţi cât de repede puteţi, dar, mai presus de toate, nu faceţi zgomot. Nu uitaţi de troloci. Şi de cei patru Jumate-Oameni.
— Dar cum o să vă găsim? protestă Egwene.
— O să vă găsesc eu, spuse Moiraine. Fii sigură că pot. Acum plecaţi. Făptura asta nu are niciun pic de minte, dar poate să simtă când se află prin preajmă ceva cu care se poate hrăni.
Într-adevăr, din braţul principal se desprinseseră firişoare de ceaţă argintii şi cenuşii, care pluteau, tremurătoare, prin aer, precum sutele de tentacule ale făpturilor de pe fundul lacurilor din Codrul cu Bălţi.
Când Rand, care urmărise trunchiul gros de ceaţă opacă, ridică privirea, Străjerul şi femeia Aes Sedai dispăruseră. El îşi umezi buzele cu limba şi prinse privirea celorlalţi. Erau la fel de îngrijoraţi ca el. Şi mai rău, chiar. Păreau să aştepte cu toţii ca altcineva să facă prima mişcare. Erau înconjuraţi de beznă şi de ruine. Pieriţii erau pe undeva, pe acolo, şi trolocii, poate chiar după primul colţ. Firele de ceaţă se apropiară; erau cam la jumătatea distanţei şi nu mai tremurau. Îşi aleseseră prada. Dintr-odată, îi simţi foarte puternic lipsa lui Moiraine.
Toţi ceilalţi rămăseseră încă pe loc, cu ochii mari, întrebându-se încotro s-o apuce. Rand îl făcu pe Noruţ să se întoarcă, iar calul o porni la trap, smucind căpăstrul ca să poată fugi mai repede. Ca şi cum această primă mişcare l-ar fi făcut conducătorul grupului, toţi ceilalţi îl urmară.
Fără Moiraine, nu mai avea cine să-i apere dacă apărea Mordeth. Şi trolocii. Şi… Rand încercă să nu se mai gândească. O să se ţină după steaua cea roşie. Măcar asta putea ţine minte.
De trei ori se văzură siliţi să se întoarcă, deoarece străzile erau blocate dintr-o parte în cealaltă de movile de pietre şi cărămizi peste care caii nu s-ar fi putut căţăra. Rand îi auzea pe ceilalţi respirând şuierat, scurt şi zgomotos, aproape cuprinşi de panică. Strânse din dinţi, pentru a-şi opri şi el gâfâitul. „Măcar fă-i să creadă că nu ţi-e frică. Te descurci bine, cap pătrat! O să-i aduci pe toţi în siguranţă.”
Ocoliră un colţ şi dădură de un val de ceaţă care scălda pavajul spart, cu o lumină la fel de strălucitoare ca luna plină. Braţe groase cât trupul cailor se îndreptară spre ei. Nimeni nu mai zăbovi. Răsucindu-se, o luară la galop, foarte aproape unii de alţii, fără să le mai pese de zgomotul scos de copite.
În faţa lor, pe stradă, apărură doi troloci, la nici zece lungimi de cal.
O clipă, oamenii şi trolocii nu făcură altceva decât să se holbeze unii la alţii, cuprinşi de uimire. Apăru o altă pereche de troloci, apoi alta şi alta, ciocnindu-se de cei din frunte şi rămânând împietriţi în loc la vederea oamenilor. Dar numai pentru o clipă. Dinspre clădiri răsunară urlete guturale, iar trolocii ţâşniră spre ei. Oamenii se risipiră ca iepurii.
Calul lui Rand ajunse la galop din trei paşi.
— Pe aici! strigă el, dar auzi acelaşi îndemn scos de alte cinci glasuri diferite. Aruncând o privire iute peste umăr, îşi văzu tovarăşii dispărând în mai multe direcţii, fiecare urmărit de troloci.
Erau şi pe urmele sale trei, care-şi fluturau prin aer beţele cu laţuri la capete. I se făcu pielea de găină când îşi dădu seama că ţineau pasul cu Noruţ. Se lăsă în jos pe grumazul calului şi-l îmboldi, urmărit de strigătele răguşite.