În faţa lui, strada se îngustă. De o parte şi de alta erau clădiri prăbuşite, care se aplecau ca nişte beţivi. Încet-încet, ferestrele goale se umpleau cu o strălucire argintie, o ceaţă groasă care se revărsa afară. Mashadar.
Rand îndrăzni să privească peste umăr. Trolocii încă alergau, la mai puţin de cincizeci de paşi în urma lui. Lumina care emana din valul de ceaţă era îndeajuns de puternică pentru a-i zări limpede. De acum, în spatele lor apăruse şi un Pierit, iar trolocii păreau că fug de el, în aceeaşi măsură în care-l urmăreau pe Rand. În faţa băiatului, vreo şase braţe cenuşii de ceaţă, sau poate şi mai multe, tremurau la ferestre, pipăind văzduhul. Noruţ îşi dădu capul pe spate şi necheză puternic, dar Rand îşi înfipse fără milă călcâiele în coastele lui şi calul se năpusti sălbatic înainte.
Braţele de ceaţă rămaseră nemişcate când Rand trecu în galop printre ele, dar el se lăsă foarte jos pe spinarea lui Noruţ şi refuză să le privească. Dincolo, drumul era liber. „Dacă mă atinge vreunul… Pe Lumină!” Îl îmboldi şi mai tare pe Noruţ, iar calul ţâşni înainte, înspre bine venitele-umbre. fără să se oprească din fugă, Rand privi înapoi, de îndată ce strălucirea lui Mashadar începu să scadă.
Braţele tremurătoare ale acestuia blocau jumătate din drum, iar trolocii şovăiau, dar Pieritul scoase un bici din coburi şi începu să şfichiuie din el pe deasupra capetelor fiarelor, scoţând un zgomot ca de trăsnet şi umplând văzduhul de scântei. Gheboşaţi, trolocii o apucară după Rand. Jumate-Om şovăi, cercetând braţele întinse ale lui Mashadar cu chipul ascuns sub gluga neagră, apoi se grăbi şi el să înainteze.
Braţele de ceaţă, din ce în ce mai groase, tremurară o clipă, nesigure, apoi loviră ca nişte şerpi. Cel puţin două se îndreptară către fiecare troloc, scăldându-i în lumina lor cenuşie; boturile se dădură pe spate pentru a zbiera, dar ceaţa se strecură în gurile deschise, înăbuşind orice zgomot. Patru braţe, groase, se răsuciră în jurul Pieritului, iar acesta împreună cu calul său tresăriră ca într-un dans, până ce gluga căzu, dezvăluindu-i chipul palid, fără ochi. Pieritul ţipă ascuţit.
De fapt, nu se auzi niciun zgomot, aşa cum se întâmplase şi cu trolocii, şi totuşi ceva reuşi să străbată valul de ceaţă, un bocet pătrunzător, asurzitor, ca şi cum toate viespile din lume, adunate la un loc, i-ar fi sfredelit timpanele lui Rand cu toată groaza care putea să existe. Noruţ tremură, de parcă auzise şi el, şi fugi mai iute ca înainte. Rand se agăţă de el, gâfâind, cu gâtul uscat ca nisipul.
După o vreme, îşi dădu seama că nu mai auzea strigătul tăcut al Pieritului muribund, şi, dintr-odată, tropotul copitelor calului său i se păru la fel de zgomotos ca un strigăt. Smuci tare de frâie şi-l opri pe Noruţ lângă un zid prăbuşit, chiar la întâlnirea a două străzi. Un monument fără nume se înălţa în întuneric, în faţa lui.
Prăbuşit în şa, ascultă, dar nu se auzea altceva decât sângele care-i pulsa în urechi. Chipul îi era scăldat într-o sudoare rece, şi se înfioră când vântul îi făcu mantia să fluture.
În cele din urmă, se îndreptă în şa. Cerul era împânzit de stele, în locurile care rămăseseră neacoperite de nori, dar steaua roşie aflată jos, la răsărit, era uşor de observat. „O mai fi cineva în viaţă s-o vadă?” Or fi fost liberi sau căzuţi în mâinile trolocilor? „Arde-m-ar Lumina, Egwene, de ce nu te-ai ţinut după mine?” Dacă erau vii şi în libertate, trebuia să urmeze steaua. Dacă nu… Ruinele se întindeau la nesfârşit; putea să-i caute zile în şir, fără să-i găsească, dacă izbutea să se ferească de troloci. Şi de Pieriţi, şi de Mordeth, şi de Mashadar. fără tragere de inimă, se hotărî să pornească mai departe.
Strânse frâiele. Pe una din străzile care se încrucişau se auzi o piatră, izbindu-se de alta cu un zgomot puternic. Rămase împietrit în loc, ţinându-şi răsuflarea. Era ascuns în umbră, la un pas de răspântie. Cuprins de panică, se gândi să se tragă mai în spate. Dar ce era acolo? Nu cumva avea să facă vreun zgomot şi să se dea de gol? Nu-şi mai putea aminti, şi-i era teamă să-şi ia ochii de la colţul clădirii.
Acolo se adunase un văl de bezna, din care se desprindea o umbră mai lungă. Un laţ, prins în vârful unui băţ! În aceeaşi clipă, Rand îşi înfipse călcâiele în coastele lui Noruţ şi-şi scoase sabia din teacă, dintr-o mişcare; se năpusti înainte, cu un strigat nearticulat, şi flutură sabia cu toată puterea. Numai un efort disperat îi opri tăişul să cadă. Cu un ţipăt scurt, Mat se prăbuşi pe spate, aproape căzând de pe cal şi mai-mai să-şi scape arcul din mână.
Rand răsuflă adânc şi-şi coborî sabia; braţul îi tremura.
— Ai mai văzut pe cineva? reuşi el să întrebe.
Mat înghiţi mult în sec, înainte să se îndrepte în şa, cu mişcări stângace.
— Păi… păi… numai troloci, răspunse el, ducându-şi o mână la gât şi umezindu-şi buzele. Numai troloci. Tu?
Rand clătină din cap.
— Pesemne că încearcă să ajungă la râu. Mai bine am porni şi noi.
Mat încuviinţa în tăcere, tot pipăindu-şi gâtul, şi o porniră împreună către steaua cea roşie. Înainte să fi parcurs mai mult de o sută de paşi, în urma lor, în adâncurile oraşului, răsună strigatul ascuţit al unui corn de al trolocilor. Îi răspunse un altul, de dincolo de ziduri. Rand se înfioră, dar continuă să înainteze lent, cercetând locurile întunecate şi ocolindu-le de câte ori se putea. După ce trase o dată de frâie, de parcă avea de gând să pornească în galop, Mat făcu la fel. Nu se mai auzi niciun sunet de corn, şi astfel ajunseră în tăcere la o deschizătură în zidul acoperit de iederă, unde fusese cândva o poartă. Rămăseseră numai turnurile, care se înălţau, sfărâmate, pe cerul întunecat.
Odată ajuns în dreptul porţii, Mat şovăi, dar Rand îi spuse în şoaptă:
— Crezi că suntem mai în siguranţa înăuntru decât afară?
Nu încetini nici măcar cu un pas, iar Mat îl urmă după câteva clipe, încercând să privească în toate direcţiile în acelaşi timp. Rand răsuflă adânc; avea gura uscată. „O să scăpăm. Lumină, o să scăpăm!”
Zidurile dispărură în urma lor, înghiţite de noapte şi de pădure. Încordându-şi auzul ca să prindă cel mai mic zgomot, Rand ţinu drumul drept către steaua cea roşie.
Brusc, Thom se ivi din spatele lor, la galop, încetinind numai cât să le strige:
— Mai repede, nătângilor!
O clipă mai târziu, zgomotele şi trosnetele care răsunară în urma lui le dădură de înţeles că apăreau trolocii. Rand îşi înfipse călcâiele în coastele calului, iar Noruţ ţâşni pe urmele murgului. „Şi ce se întâmplă când vom ajunge la râu fără Moiraine? Pe Lumină, Egwene!”
Perrin şedea în şa, printre umbre, cercetând poarta de care îl mai despărţea încă o mică distanţă, şi, fără să-şi dea seama, pipăia cu degetul lama securii. Părea să fie o cale liberă prin care să iasă din oraşul ruinat, şi totuşi rămăsese acolo vreo cinci minute, cercetând-o. Vântul îi zburlea părul cârlionţat şi încerca să-i rupă mantia, dar el se înfofoli cu ea, fără să-şi dea prea bine seama ce făcea.
Ştia că Mat şi aproape toţi cei din Emond’s Field credeau că are mintea cam înceată. În parte, din cauză că era atât de mare şi, în general, se mişca foarte grijuliu – dintotdeauna îi fusese teamă să nu lovească din greşeală pe cineva sau să nu facă vreun rău, de vreme ce era cu mult mai mare decât băieţii cu care crescuse – numai că, în realitate, prefera să gândească lucrurile până la capăt, dacă putea. Iuţimea unei minţi neprevăzătoare îl dusese pe Mat în încurcătură de mai multe ori, şi tot Mat, cu agerimea sa, reuşea să-i tragă după el fie pe Rand, fie pe el, fie pe amândoi.